Au trecut 30 de ani de la Loviluţie. Ca unul, toate aniversările (comemorările) după acelaşi tipic. Vin câţiva indivizi încruntaţi, se bat cu pumnii în piept şi îşi cer comisionul. Armata vine respectuos, le dă onorul, la braţ cu jandarmii şi pompierii şi pleacă fiecare la petrecerea lui de Crăciun.

Televiziunile le dau spaţiu de prime time, jurnaliştii se bat pentru exclusivităţi de la revoluţie. Mărturiile sunt asemănătoare. Au avut armament, au ocupat instituţiile statului, au suspectat peste tot terorişti. Au întreţinut în teritoriu psihoza pornită de la televiziunea naţională.

Cărţile ies din tipar cu poveşti lacrimogene, cu cazuri reale de victime colaterale, precum gazetele odinioară. Nu contează că procurorii au dat un verdict necruţător. A fost lovitură de stat. Cu nume şi prenume de organizatori, cu toate metodele folosite, obiective şi termene.

E drept că printre ocupanţi au existat creduli, care şi-au imaginat că schimbă lumea. Au fost măturaţi în câteva zile, împreună cu toţi fraierii. Au avut impresia cel mult două săptămâni, că ei fac regulile.

Au alergat disperaţi să apuce şi nişte recunoştinţă, bani, scutiri de taxe şi terenuri. După două decenii, de la ieşirea din scenă a lui Iliescu s-a oprit robinetul. Mai încearcă în instanţă, imposibilul. Aşa cum era firesc, mai primesc recunoştinţă doar victimele rănite şi moştenitorii celor decedaţi.

O luptă absurdă se duce nu doar pentru recunoştinţa individuală, dar şi titlul de oraş martir se cerşeşte în faţa judecătorilor, dacă altfel nu merge. Nu peste tot a fost câte un artist cu priză la public, pentru mobilizare generală în zona industrială.

Organizatorii loviturii de stat din decembrie 1989 se retrag unul câte unul din scenă, şi-au făcut plinul şi speră să rămână în cartea de istorie ca emanaţi. Fără legatură cu superputerile care i-au pregătit. Au mituit bine un grup de indivizi mai cu tupeu, vreo 30.000, care au menţinut de Crăciunul de atunci atmosfera de frică şi teroare, care revin anual să-şi ceară rata şi restanţele.

Unul dintre conspiratori, Brucan, spunea în perioada de glorie, că românii se vor deştepta după vreo 20 de ani, ca muşchetarii. Un istoric realist, Ioan Bodea a spus că doar după dispariţia celor născuţi înainte de 1989 vom progresa.

Au trecut 30 şi încă tot mai vorbim de revoluţie. Vor mai trece vreo 30, până se retrag toţi aşa- zişii revoluţionari, şi putem să ne vedem şi de alte treburi serioase. De exemplu, pe cine mai pregătesc serviciile să ne conducă spre noi culmi de eşecuri şi afaceri de partid şi despre pensiile speciale ale nesimţiţilor de profitori ai tranziţiei.

Mihai Bacalu