Artistul liric Mihaela Vîrlan a postat pe pagina sa de socializare, un comentariu legat de prestaţia dirijorului italian David Crescenzi, la primul spectacol al Operei Române din această stagiune. Se referă la piesa interpretată la taragotul lui Dumitru Fărcaş, de către colegul ei, muzicianul Dan Gâdea. Dar şi la o aniversare centenară.

Aseară am văzut un italian dirijând o piesă din repertoriul lui Dumitru Fărcaș. Atent la schimbările de armonie, la melos, se vedea că simte și înțelege. Că respectă. A înțeles ce-i cu dealul, ce-i cu șesul, chiar dacă pământul Italiei e pietros și roșu pe alocuri, s-a aplecat și a strâns în pumni un altfel de pământ, cel românesc, de o fertilitate care a înflorit în muzică.

A fost singurul gest care mi-a amintit că e centenar. Mi-a amintit în inimă. În fond, respectul pe care îl acordă un dirijor rasat muzicii populare e cea mai mare sărbătoare, respectul pe care îl acordă un prinț al Angliei frumuseții naturii noastre paradisiace pe care noi o hăcuim e acea sărbătoare care așează mândria “că-s român” în sensul bun al cuvântului, în sensul lui plin, nu gol pe dinăuntru, pentru că mândria nu se referă la mândria MEA, nu pot să fiu mândră eu de mine că-s într-un fel sau altul, albă sau neagră, rotundă sau pătrată, trebuie să mă raportez, e ceva care are sens doar dacă e împreună cu celălalt.

Dacă nu sunt mândră de funcționarul de la primărie, gata, mi s-a dus mândria de român, dacă nu sunt mândră de coada de la vamă, de polițist sau jandarm, de promisiunile politicienilor, se stinge mândria de român și pofta de centenar. Aseară italianul a fost împreună cu noi într-un fel în care l-am recunoscut pe “celălalt” român, de care aș vrea să fiu mândră zi de zi, a dat praful la o parte de pe uitarea cu care încerc să îngrop acest romantism desuet al dragostei de țară, o țară părăsită de toți, a întors o brazdă adâncă în pământul fertil dar nelucrat numit patriotism și a atins acel miez inalterabil după care recunosc că muzica aia cântată la taragot e românească și nu poate fi confundată cu nici o altă muzică din lume, și ăsta e un dat ca ultimele șase cifre din codul numeric.

Dumitru Fărcaș nu a cântat niciodată sub bagheta lui David Crescenzi, dar s-ar fi înțeles de minune. Poate unul ar fi purtat brâu țărănesc iar celălalt brâu de mătase, poate unul ar fi fost îmbrăcat în ie iar celălalt în cămașă scrobită cu papion, dar o sută de ani de muzică mirosind a pământ proaspăt și a tălpi de țăran, crăpate de muncă, i-ar fi făcut să se simtă împreună, mândri că-s români.

Mihaela Vîrlan, artist liric