Grefierii acuză magistraţii că-i tratează ca pe sclavi sau piese de mobilier

În afară de conflictul tradiţional dintre judecători şi procurori pe de o parte, dintre judecători şi avocaţi pe de altă parte, se conturează tot mai apăsat şi războiul din magistraţi şi grefieri.

Conflictul dintre grefierul Florin Hrib şi conducerile Curţii de Apel Alba Iulia şi CSM a scos la suprafaţă tensiunea latentă dintre aceste categorii de funcţionari publici. Totul a pornit de la mutarea lui Hrib de la Secţia Civilă la cea Penală, în anul 2018, pentru o perioadă de 3 luni, fără ca acestuia să i se ceară consimţământul. Grefierul a refuzat, a demisionat din funcţie şi a demarat un proces de contestare a legislaţiei pe baza căruia a fost mutat.

Hrib a contestat mai multe articole din Legea 567 din 2004, privind Statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, concret detaşarea şi delegarea grefierilor. A criticat Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti elaborat de către CSM în anul 2015, care permite şefilor de instanţe să repartizeze discreţionar şi apoi să prelungească detaşarea grefierilor, ignorând Codul Muncii şi Legea 567 din 2004. A mai cerut şi sesizarea Curţii Constituţionale legat de neconstituţionalitatea unor articole din această lege şi Legea 304 din 2004, privind organizarea judiciară.

Confruntarea s-a purtat dur, fără mănuşi. Reclamantul a pretins că grefierii lucrează cot la cot cu judecătorii, având uneori de motivat soluţii la model, grefierii cu studii superioare juridice au aceeași pregătire profesională ca magistrații (știut fiind că majoritatea judecătorilor din sistem nu au absolvit Institutul Naţional al Magistraturii, ci doar o facultate de Drept), iar grefierii de ședință au ajuns să motiveze hotărâri “după model”, este limpede discriminarea între cele două categorii de juriști în ceea ce privește acordul scris al celui delegat.

Pârâţii au susţinut că dimpotrivă este vorba de o categorie auxiliară, care are drept activitatea doar tehnoredactarea textelor. Aceasta nu înseamnă, cum eronat încearcă să susțină reclamantul, că activitatea personalului auxiliar de specialitate ar dobândi vreunul din atributele esențiale ale activității de înfăptuire a justiției, specifice magistraților/judecătorilor, întrucât, chiar și atunci când, în rarele genuri de cauze repetitive, tehnoredactează, la solicitarea membrilor completului de judecată și sub îndrumarea acestora, proiecte de hotărâri, pe baza modelului dat de aceștia, raționamentul juridic care stă la baza soluției adoptate și motivarea soluției sunt stabilite, în mod exclusiv, tot de către membrii completului de judecată, prin indicarea modelului care trebuie respectat și prin îndrumările acordate, rolul personalului auxiliar fiind, în mod evident, unul pur tehnic (de tehnoredactare), iar nu unul caracterizat prin prerogativele de „juris” și „dictio” (de a spune dreptul).

Grefierul a pierdut procesul, dar a reuşit să obţină examinarea constituţionalităţii documentelor solicitate din legislaţia de organizare a domeniului de activitate.

Admite excepția inadmisibilității capătului de cerere subsidiar și respinge în consecință acest capăt de cerere, ca fiind inadmisibil.

Respinge în rest acțiunea formulată de formulată de reclamantul H F I, cu domiciliul în HUNEDOARA, în contradictoriu cu pârâtul C S M, ca neîntemeiată.

Dispune sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a disp. art. 118 alin.2 din Legea nr. 304/2004.

Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a disp. art. 23, art.55 și art.56 din Legea nr. 567/2004, ca inadmisibilă.

Cu recurs în 48 de ore de la pronunțare în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale. Cu recurs în 15 zile de la comunicare în privința celorlalte dispoziții.

Vă prezentăm motivarea primei instanţe, Curtea de Apel Bucureşti, recursul urmând să fie judecat iarna viitoare la Curtea Supremă.

331/202029-05-2020

Anulare act administrativCurtea de Apel BUCURESTI

Cod ECLI ECLI:RO:CABUC:2020:185.xxxxxx

Dosar nr. XXXXXXXXXXX

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VIII-A C_________ ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

SENTINȚA CIVILĂ NR. 331

Ședința publică de la 29.05.2020

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: V_____ H_________

Grefier: R_____-A____ A___

Pe rol se află spre soluționare cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul H___ F_____ I_____ în contradictoriu cu pârâtul C________ S_______ AL M____________, având ca obiect anulare act administrati v .

Dezbaterile au avut loc în ședință publică, fiind consemnate în încheierea de ședință din data de 15.05.2020, care face parte integrantă a prezentei hotărâri, când, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să formuleze concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 29.05.2020, când a dispus:

C U R T E A,

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a C_________ Administrativ și Fiscal la data de 11.06.2019, sub nr. XXXXXXXXXXX, reclamantul H___ F_____ I_____ a chemat în judecată pe pârâta AUTORITATEA DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ, solicitând instanței: – în principal, anularea dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești (în continuare R___), adoptat prin hot. Plenului C__ nr. 1375/2015, actualizată; – în subsidiar, constatarea că noțiunea de repartizare prevăzută de art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din R___ este legală și constituțională în măsura în care sunt respectate prevederile art. 41-47 din Codul muncii și art. 55-57 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lingă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului N_______ de Expertize Criminalistice, cu modificările și completările ulterioare (în continuare: Legea 567/2004), referitoare la delegarea și detașarea grefierilor, sau obligarea pârâtului C__ la modificarea dispozițiilor contestate în sensul prevăzut de legislația menționată; – obligarea pârâtului C__ la publicarea, pe cheltuiala sa, în 3 ziare centrale și pe site-ul propriu de internet, a hotărârii judecătorești ce se va da în prezenta speță; – obligarea pârâtului C__ la suportarea cheltuielilor de judecată.

Înainte de a prezenta fondul acțiunii, reclamantul invocă excepția de neconstituționalitate a art. 23, art. 55 și art. 56 din Legea 567/2004, precum și a art. 118 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 “privind organizarea judiciară, actualizată (în continuare: Legea nr.304/2004), astfel cum au fost interpretate implicit de președinta C__ și de președintele Curții de Apel A___ I____ (în continuare: CAAI).

Textele de lege criticate au următ oarea redactare:

Art. 23 din Legea 567/2004: „Absolvenții cu atestat ai Școlii Naționale de Grefieri vor fi repartizați, în ordinea mediilor de absolvire, pe posturile vacante de la instanțele judecătorești și parchetele de pe lângă acestea sau, după caz, la Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori la Direcția Națională Anticorupție, pentru care au susținut concursul de admitere”.

Art. 55 din Legea 567/2004: „(1) În cazul în care o instanță judecătorească sau un parchet nu poate funcționa normal datorită lipsei temporare a unor categorii de personal auxiliar de specialitate, a existenței de posturi vacante ori a altor asemenea cauze, președintele curții de apel sau procurorul general al parchetului de pe lângă această instanță, la propunerea conducătorului instanței ori al parchetului de pe lângă aceasta, poate delega personal auxiliar de specialitate din circumscripția teritorială a aceleiași curți de apel sau a aceluiași parchet de pe lângă această instanță.

(2) Delegarea personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea se poate face pe o perioada de cel mult 60 de zile și poate fi prelungită, cu acordul persoanei delegate, cel mult 60 de zile în tr-un an.

(3) Delegarea grefierilor informaticieni se poate dispune cu avizul prealabil al compartimentului de specialitate informatică din cadrul Ministerului Justiției, respectiv al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție”.

Art. 56 din Legea 567/2004: „(1) P___________ curții de apel sau, după caz, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, cu avizul conducătorului instanței judecătorești ori al parchetului de pe lângă aceasta, poate dispune detașarea personalului auxiliar de specialitate în cadrul altor instanțe judecătorești sau parchete de pe lângă acestea, în cadrul Ministerului Justiției, Consiliului S_______ al M____________ ori al unităților subordonate acestora sau al celor aflate în coordonarea acestora.

(2) Durata detașării este de cel mult un an. în mod excepțional, durata detașării poate fi prelungită, pentru motive obiective, din 6 în 6 luni, cu respectarea acelorași condiții.”

Art. 118 alin. (2) din Legea 304/2004: „Repartizarea personalului în cadrul compartimentelor auxiliare de specialitate se face de președintele instanței sau de procurorul general ori, după caz, de prim-procurorul parchetului”.

Textele de lege criticate, prin interpretarea președintei C__ și a președintelui CAAI, încalcă: art. 1 alin. (3) și (5), art. 11 alin. (1) și (2), art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (l)-(3), art. 20, art. 41 alin. (l)-(3) și (5), art. 42 alin. (1), art. 53, art. 73 alin. (3) lit. j), 1) și p) și art. 124 alin. (3) din Constituția României, raportate atât la art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, cât și la art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și la art. 1 din Protocolul nr. 12 la respectiva Convenție, deoarece:

Art. 1 alin. (5) din Constituție prevede imperativ că: “In România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie” ^ art. 16 alin. (2) din aceeași lege fundamentală stipulează că: “Nimeni nu este mai presus de lege”, iar art. 124 alin. (3) din Constituție dispune că: “Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”.

Or, plenul C__ a deviat flagrant de la aceste norme constituționale imperative atunci când a zămislit art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din ROIIJ, care au fost interpretate de unii președinți de instanțe (în speță, Curtea de Apel A___ I____ și Curtea de Apel București) în sensul că pot depăși sau ignora cadrul legal instituit de Codul muncii și Legea 567/2004.

Mai exact, art. 23, art. 55 și art. 56 din Legea 567/2004, precum și art. 118 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 devin neconstituționale dacă se interpretează în sensul că președintele unei instanțe poate să repartizeze personalul pe secții și pe compartimente auxiliare indiferent de durată și în alte condiții decât cele prevăzute expres de lege, ceea ce încalcă prevederile art. 16 alin. (3) din Constituție, citez: , funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii […]”.

De altfel, în speță s-a ajuns la situația absurdă și evident discriminatorie în care o grefieră de instanță inferioară, dna A_____ O______ (fostă S_____), de la Tribunalul A___, a beneficiat de drepturi sporite față de un grefier de instanță superioară (în speță, acesta, de la CAAI), deoarece grefiera de instanță inferioară nu a putut fi „repartizată” la instanța superioară de către conducătorul acesteia din urmă pe durată nelimitată sau la aprecierea discreționară a președintelui CAAI, ci numai delegată timp de 60 de zile calendaristice, cu prelungirea delegării pe același termen legal și numai cu acordul grefierei vizate – a se vedea deciziile președintelui CAAI nr. 237/RU/09.10.2018 și nr. 289/RU/10.12.2018, atașate prezentei.

În schimb, prin „ordinul de serviciu” nr. 49/02-10-2018, acesta a fost „repartizat” la secția penală a CAAI pe o durată de aproape 3 luni, mai exact din 8 oct. până în 31 dec. 2018, fără să fie consultat în prealabil și, evident, fără acordul său. În plus, președintele CAAI, după ce i-a plantat acel ordin în brațe, a comentat, citez: „sper să-mi faceți o surpriză plăcută la sfârșitul anului și să-mi spuneți că vreți să rămâneți permanent la secția penală…”?!

Or, această discriminare evidentă nesocotește și dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituție, precum și art. 11 alin. (1) și (2) și art. 20 din aceeași lege fundamentală, prin raportare atât la art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, cât și la art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și la art. 1 din Protocolul nr. 12 la respectiva Convenție, care interzic categoric orice fel de discriminare între cetățeni.

Totodată, ține să precizeze că delegarea și detașarea judecătorilor se fac întotdeauna cu acordul scris al acestora – a se vedea art. 57 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, actualizată. Or, grefierii de ședință lucrează împreună cu judecătorii în aceleași instanțe, în aceleași secții, în aceleași săli de judecată și cu aceleași dosare, având în mod evident aceleași condiții de lucru grele ca magistrații sau chiar mai grele (de pildă, birouri mai mici ca suprafață, număr mai mare de indivizi înghesuiți pe metru pătrat, program fix, nerecunoașterea orelor suplimentare etc.). Dacă mai punem la socoteală și faptul că grefierii cu studii superioare juridice au aceeași pregătire profesională ca magistrații (știut fiind că majoritatea judecătorilor din sistem nu au absolvit Institutul N_______ al M____________, ci doar o facultate de D____), iar grefierii de ședință au ajuns să motiveze hotărâri “după model”, este limpede discriminarea între cele două categorii de juriști în ceea ce privește acordul scris al celui delegat.

“Repartizarea” discreționară operată de președintele CAAI încalcă și art. 41 alin. (1) și alin. (2) din Constituție, deoarece îngrădește dreptul Ia muncă și dreptul la măsuri de protecție socială ale grefierilor. Subliniază că art. 41 alin. (1) teza a doua din Constituție prevede regula de bază în orice raporturi de serviciu că: alegerea […] locului de muncă este liberă”. Așadar, situațiile în care consimțământul angajatului este suprimat constituie excepții de la această regulă fundamentală și trebuie prevăzute expres de lege.

În plus, această “repartizare” încalcă și prevederile art. 41 alin. (3) din Constituție, referitoare la durata normală a zilei de lucru, întrucât acesta nu a beneficiat până în prezent de nicio măsură de protecție socială ca urmare a muncii prestate peste programul normal de lucru în cadrul secției penale a CAAI în perioada martie-iulie 2017, deși a solicitat în mod repetat compensarea multiplelor ore suplimentare efectuate în perioada respectivă și a învederat constant problemele medicale suferite de acesta și generate de condițiile inumane de lucru în cadrul secției penale. De altfel, nu numai că nu mi-au fost recunoscute drepturile fundamentale ce decurg din munca suplimentară, ci a fost tratat de către unii judecători de la secția penală (președintele secției penale a CAAI – actualmente președintele CAAI, un vicepreședinte CAAI și o judecătoare din completul arondat acestuia) cu dispreț fățiș, amenințări repetate și insulte grosolane, fiindu-i luate în derâdere chiar și problemele de natură medicală, doar pentru că a “îndrăznit” să revendic orele suplimentare!!?

Mai mult decât atât, refuzul plății prețului muncii, adică salariul, indiferent că munca este prestată în programul normal de lucru sau în ore suplimentare, constituie practic o muncă forțată, ceea ce contravine și dispozițiilor art. 42 alin. (1) din Constituție.

Or, președintele CAAI a ignorat această stare de facto iscată în 2017 când era președintele secției penale a CAAI (calitate în care a respins solicitările acestuia de compensare a orelor suplimentare) și a decis să emită, cu vădit abuz de putere, acel „ordin de serviciu” nr. 49/02-10-2018, prin care se dorea, cică, readucerea acestuia la secția penală, în pofida problemelor medicale și profesionale întâmpinate acolo cu un an în urmă.

în concluzie, art. 23, art. 55 și art. 56 din Legea 567/2004, precum și art. 118 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, în interpretarea restrictivă dată de președinta C__ prin adresa nr. 1850 din 06.03.2019 și de președintele CAAI prin ordinul de serviciu nr. 49/02-10-2018, devin neconstituționale și prin raportare la art. 1 alin. (3), art. 41 alin. (l)-(3), art. 42 alin. (1) și art. 53 din Constituție, deoarece restrângerea exercițiului dreptului fundamental la muncă și protecția socială a muncii se face doar prin lege, iar interpretarea restrictivă dată de președinta C__ și de președintele CAAI nu este necesară într-o societate democratică, fiind vădit discriminatorie și abuzivă.

Subliniază că nu a beneficiat nici de negocieri colective pentru reglementarea statutului de grefier, cu caracter obligatoriu pentru angajator, și nici nu a fost consultat cu privire la mutarea forțată și intempestivă de la secția civilă la secția penală, fiind pus în fața faptului împlinit în aceeași zi de 2 oct. 2018, când i-a fost înmânat “ordinul de serviciu” nr. 49/2018. Iar aceste lipsuri din activitatea CAAI nesocotesc și dispozițiile art. 15 alin. (1), art. 41 alin. (5), art. 73 alin. (3) lit. j), 1) și p), precum și art. 124 alin. (3) din Constituția României, deoarece art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din ROIIJ nu se pot substitui unei legi organice și nici nu pot contraveni prevederilor exprese ale Codului muncii și Legii 567/2004.

Ținând cont de toate argumentele relevate supra și văzând art. 29 alin. (1), (2) și (4) din Legea 47/1992, vă rog să sesizați Curtea Constituțională pentru rezolvarea cât mai temeinică și legală a prezentei excepții de neconstituționalitate.

Procedural, în fapt, prin petiția electronică trimisă pârâtului C__ în 15.01.2019 a solicitat:

-1) opinia plenului C__ privind interpretarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din ROIIJ, mai exact să răspundă clar la următoarele întrebări:

a) dacă dispozițiile menționate permit președintelui unei instanțe să repartizeze grefierii de la o secție la altă secție din cadrul aceleiași instanțe, fără acordul acestora și indiferent de durata repartizării? și

b) dacă dispozițiile menționate instituie o altă măsură de modificare a locului și a raportului de muncă, suplimentară sau diferită față de cele prevăzute la cap. V art. 55-57 din Legea nr. 567/2004 și la titlul II cap. III art. 41-48 din Codul muncii, întrucît aceste legi fac referire doar la delegare, detașare și transfer (Legea 567/2004), respectiv doar la delegare și detașare (Codul muncii)?

-2) în cazul în care din răspunsurile la cele două întrebări de la pct. 1) rezultă că președintele unei instanțe poate să repartizeze grefierii de la o secție la altă secție din cadrul aceleiași instanțe, fără acordul acestora și pe o perioadă ce depășește 60 de zile calendaristice, a solicitat abrogarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 di n ROIIJ.

Precizează că a fost grefier la secția I civilă din cadrul Curții de Apel A___ I____ din 2 oct. 2017 până în 2 oct. 2018, când președintele delegat al CAAI a emis actul administrativ individual intitulat „ordin de serviciu” nr. 49/02-10-2018, prin care i-a fost adus la cunoștință că din data de 8 octombrie 2018 va fi “repartizat” la secția penală din cadrul CAAI, fără o consultare prealabilă și fără o argumentare serioasă, legală și întemeiată pe argumente concrete și valide.

Deoarece a considerat că ordinul cu pricina este nelegal și neîntemeiat, în data de 5 octombrie 2018 a formulat plângere prealabilă împotriva acestuia, solicitând emitentului să îl revoce sub condiția rezolutorie a demisionării acestuia din funcția de grefier pentru motivele i nvocate în cuprinsul plângerii/demisiei.

Având în vedere că ordinul contestat nu a fost revocat la data de 8 oct. 2018, când a început să producă efecte juridice, în data de 24.10.2018 a reiterat cererea de demisie (care a fost acceptată în aceeași zi), ia r în data de 22.11.2018 a solicitat anularea ordinului contestat la Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. XXXXXXXXXXXX.

În 26.02.2019 a trimis la C__, tot prin e-mail, o plângere prealabilă, având în vedere că nu primise niciun răspuns la petiția din 15 ianu arie 2019 în termenul legal de 30 de zile.

Prin adresa nr. 1850 din 06.03.2019, transmisă acestuia prin e-mail, președinta C__, dna judecătoare S______ L__, i-a trimis un răspuns lapidar la petiția din 15.01.2019, pretinzând că dispozițiile din ROIIJ criticate „sunt foarte clare, fiind atributul exclusiv al președintelui instanței să repartizeze personalul pe secții și pe compartimente auxiliare”.

Cu alte cuvinte, președinta C__-ului s-a substituit plenului C__, arogându-și atribuții care nu-i reveneau, conform legii, deoarece singura instituție abilitată să emită un punct de vedere privind clarificarea ROIIJ era emitentul acestui regulament, recte plenul C__, care ar fi trebuit să emită fie o hotărâre interpretativă, fie o hotărâre de respingere a cererii acestuia.

Ulterior, în 19.04.2019 a primit prin poșta română și adresa nr. 4368 din 08.04.2019, prin care C__ a respins plângerea prealabilă pe motiv că „ați solicitat Plenului interpretarea unor dispoziții regulamentare”, iar „prin adresa nr. 1850 din data de 06.03.2019, dumneavoastră vi s-a comunicat un răspuns cu privire la interpretarea dispozițiilor regulamentare indicate”.

Precizează că a cerut plenului C__ și abrogarea dispozițiilor din ROIIJ criticate, dacă acestea se interpretează în sensul însușit de președintele CAAI și de președinta C__, care depășește în mod cert cadrul legal instituit de art. 55-57 din Legea nr. 567/2004 și de art. 41-48 din Codul muncii.

Prin astfel de misive, C__ a refuzat indubitabil să-și exercite rolul de garant al independenței justiției, care nu poate funcționa deasupra legii, ignorând legea sau adăugind la aceasta dispoziții care contravin prevederilor sale sau/și care încalcă drepturi fundamentale.

Pe fond, subliniază că, potrivit art. 41 din Codul muncii: “contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părților”, iar potrivit art. 42 alin. 1 din același cod: “Locul muncii poate fi modificat unilateral de către angajator prin delegarea sau detașarea salariatului într-un alt loc de muncă decât cel prevăzut în contractul individual de muncă”.

Consideră că disp. art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din ROIIJ încalcă nu numai dispozițiile art. 41 și 42 din Codul muncii (ca normă generală aplicabilă în speță), ci și prevederile Legii nr. 567/2004 (ca normă specială), întrucât aceste două legi organice fac referire doar la delegare și detașare ca metode de modificare unilaterală a raporturilor de muncă ale grefierilor (adică fără acordul acestora), nicidecum la repartizare.

Legea 567/2004 furnizează anumite elemente ce asigură grefierilor o protecție adecvată contra arbitrarului, cum ar fi enumerarea explicită și limitativă a opțiunilor conferite angajatorului în privința schimbării locului și condițiilor de muncă ale grefierilor, fără acordul acestora din urmă.

Or, art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 ROIIJ – în interpretarea făcută de președintele CAAI și de președinta C__ – încalcă flagrant aceste prevederi legale, care sînt similare cu cele reglementate în Codul muncii privind aceleași aspecte.

Singurele mențiuni legale referitoare la noțiunea de repartizare se găsesc la art. 23 din Legea 567/2004, ce stipulează, citez: absolvenții cu atestat ai Școlii Naționale de Grefieri vor fi repartizați, în ordinea mediilor de absolvire, pe posturile vacante de la instanțele judecătorești și parchetele de pe lângă acestea”, și la art. 118 alin. (2) din Legea 304/2004, ce prevede că „Repartizarea personalului în cadrul compartimentelor auxiliare de specialitate se face de președintele instanței sau de procurorul general ori, după caz, de prim-procurorul parchetului”.

Totodată, disp. art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din ROIIJ nu respectă art. 73 din Legea 567/2004, care spune că: „Pe lângă drepturile prevăzute de prezenta lege, personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea beneficiază și de alte drepturi prevăzute de legislația muncii și de legislația asigurărilor sociale.”

De asemenea, disp. art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din ROIIJ ignoră flagrant prevederile imperative ale art. 4, 13 și 58 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare (în continuare: Legea 24/2000).

Pentru a respecta ierarhia actelor normative, noțiunea de repartizare din ROIIJ ar trebui interpretată în sensul numirii grefierilor în cadrul instanțelor și parchetelor, pentru că altminteri ar interfera grav cu instituția delegării (nu mai vorbesc de instituția detașării), care se poate dispune pe o perioadă de cel mult 60 de zile calendaristice, potrivit art. 55 din Legea nr. 567/2004 și art. 44 din Codul muncii.

Mai mult, se observă că art. 48 din ROIIJ are un conținut sensibil diferit de art. 118 alin. (2) din Legea 304/2004, mai exact art. 48 din ROIIJ a adăugat nepermis la lege, prevăzând că: „P___________ instanței repartizează personalul pe secții [sublin. HIF] și compartimente auxiliare, în raport cu pregătirea profesională și cu experiența fiecăruia”.

Or, art. 13 lit. b) din Legea 24/2000 prevede categoric că: „proiectul de act normativ, întocmit pe baza unui act de nivel s_______, nu poate depăși limitele competenței instituite prin acel act și nici nu poate contraveni principiilor și dispozițiilor acestuia”.

Așadar, disp. art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din ROIIJ nu echivalează cu dreptul discreționar al președintelui unei instanțe de a repartiza personalul după bunul plac, în orice moment și indiferent de durată. Consideră că “repartizarea” poate fi făcută o singură dată la numirea în cadrul unui compartiment (sau secții, acolo unde există secții specializate), când regulile minimei curtoazii impun ca președintele să întrebe viitorii colaboratori în ce compartiment, secție sau materie (penală/civilă) ar dori să lucreze, deoarece, reamintesc, art. 41 alin. (1) teza a doua din Constituție prevede regula de bază în orice raporturi de serviciu, conform căreia „alegerea […] locului de muncă este liberă*. Așadar, situațiile în care consimțământul angajatului este suprimat constituie excepții de la această regulă fundamentală și trebuie prevăzute expres de lege.

Știu, unii vor zice că repartizarea nu se confundă cu delegarea, însă tocmai asta-i șmecheria C__-ului, anume că a inventat o chestie care nu este reglementată explicit în lege, denaturând fățiș înțelesul verbului „a repartiza”.

Așa cum arăta mai sus, unica mențiune despre repartizare în Legea 567/2004 se referă la numirea grefierilor absolvenți cu atestat ai SNG (deci, nota bene’., Legea 567/2004 nu se referă nici măcar la grefierii recrutați prin concursuri locale, darămite la alte categorii de personal auxiliar) în cadrul instanțelor și parchetelor, nicidecum la mutarea personalului dintr-o secție în altă secție.

Iar art. 118 alin. (2) din Legea 304/2004 face referire explicită la repartizarea personalului auxiliar (deci nu numai grefieri absolvenți ai SNG, ci și grefieri recrutați prin concursuri locale, arhivari, registratori, informațicieni etc.) în cadrul compartimentelor auxiliare de specialitate (deci nu în cadrul secțiilor specializate), adică registratura, grefa, arhiva, biroul de informare și relații publice, biblioteca, compartimentul de documentare și compartimentul de informatică juridică.

Altfel spus, singurele modalități prin care președintele unei instanțe poate să mute un grefier de la o secție la altă secție sunt cele trei prevăzute de Legea 567/2004, recte: delegarea, detașarea și transferul.

Însă „repartizarea” operată prin „ordinul de serviciu” nr. 49/02-10-2018 nu întrunește niciuna dintre condițiile prevăzute de lege pentru cele 3 modalități enumerate supra: nu este delegare, întrucât nu respectă durata de 60 de zile calendaristice; nu este detașare, pentru că e vorba despre același angajator CAAI; nu este transfer, deoarece nu există cererea sau consimțământul scris al angajatului.

Ba mai mult, prin interpretarea președinților CAAI și C__ a disp. art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din ROIIJ se ajunge în situația absurdă și evident discriminatorie în care un grefier de instanță inferioară (judecătorie sau tribunal) beneficiază de drepturi sporite față de un grefier de instanță superioară (în speță, curte de apel), deoarece grefierul de instanță inferioară nu va putea fi „repartizat” la instanța superioară de către conducătorul acesteia din urmă pe durată nelimitată, ci numai delegat timp de 60 de zile calendaristice sau detașat timp de 1 an.

Prin urmare, opinează că disp. art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din R___ contravin art. 16 alin. (l)-(3) din Constituția României, care stipulează:

“(1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.

(2) Nimeni nu este mai presus de lege.

(3) Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii […]”.

Învederează că art. 41 alin. (1) din Constituție statuează limpede că: “Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea […] locului de muncă este liberă”. Mai mult, menționează că art. 42 alin. (1) din Constituție prevede explicit că: “Munca forțată este interzisă”.

Țină să precizeze că a avut ocazia, cât a lucrat la secția I civilă a CAAI, să tehnoredacteze hotărâri judecătorești prin care CAAI a respins diverse acțiuni de recunoaștere a grupelor de muncă I sau II, respectiv condiții speciale sau deosebite, tocmai pe considerentul că, deși reclamanții lucrau în cadrul aceleiași societăți și aveau aceeași funcție, totuși erau încadrați în secții diferite ale aceleiași firme, cu specific diferit și condiții de lucru diferite.

Prin urmare, este complet nefiresc și nedrept ca un președinte de curte de apel să dispună mutarea/repartizarea grefierilor de la o secție la altă secție a aceleiași curți, pe durată nelimitată și fără acordul lor, deși este obligat explicit prin lege să delege (adică să facă aceeași operațiune de a muta/repartiza) un grefier de la judecătorie la tribunal sau de la un tribunal la curte etc. doar pentru 60 de zile calendaristice.

În fine, amintește că unii procurori și grefieri numiți în cadrul Direcției Naționale Anticorupție sau Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism din cadrul Parchetului General au obținut, corelativ unor obligații specifice, anumite drepturi suplimentare, precum salariu mai mare și grad profesional corespunzător parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, deși poate unii dintre respectivii procurori și grefieri lucraseră anterior în alte materii, adică nu fuseseră specializați neapărat în domeniul infracțiunilor de corupție sau de criminalitate organizată.

Deci, chiar și în cadrul aceleiași materii penale, lucrurile pot fi total diferite în cazul schimbării specificului și locului muncii.

Or, mutarea de la secția civilă la secția penală presupune, în mod evident, o modificare radicală atât a specificului muncii, cât și a locului muncii, acesta din urmă nefiind privit ca amplasare fizică (în speță, acesta a fost chiar înștiințat de către președintele CAAI că poate să rămână în același birou, fără mutarea efectivă din loc), ci ca modalitate de lucru într-o secție totalmente diferită, cu organe de conducere diferite, cu reguli proprii, cu judecători diferiți și cu sală de judecată distinctă.

De altfel, de fiecare dată când se confrunta la secția civilă cu o chestiune similară întâlnită la secția penală, cei de la secția civilă îi spuneau invariabil să uit tot ce-a învățat la secția penală, deoarece lucrurile erau complet diferite sau, cel puțin, tratate în alt mod, chiar dacă instituțiile juridice păreau similare (de pilda, citarea părților, redactarea și semnarea încheierilor, comunicarea hotărârilor judecătorești etc.).

Mai mult, președintele delegat al CAAI a modificat intempestiv raporturile de muncă ale acestuia, fără un studiu de impact preliminar și fără o minimă curtoazie ce impunea anunțarea în prealabil despre această modificare subită, intervenită atât în privința locului de muncă (de la secția I civilă la secția penală), cât și în ceea ce privește condițiile de muncă (de la ședințe de judecată civile ce durau, de regulă, 2 sau 3 ore, la ședințe de judecată penale ce durau frecvent de la 5 sau 6 ore în sus, ajungând la recordul neplăcut realizat de dna judecătoare S_____ A___ în cursul anului 2018 de a prelungi o ședință de judecată până a doua zi la ora 8 seara, după ce fusese suspendată în urmă cu o zi la ora 11 noaptea și reluată a doua zi la ora 2 după-masa – deci aproximativ 20 de ore!!! Iar regimul urgent al actelor și lucrările

ce trebuie efectuate la secția penală impun un alt ritm de lucru, mai rapid și mult mai stresant [In paranteză fie spus, menționez că însăși pârâta CAAI din dosarul nr. XXXXXXXXXXXX a recunoscut explicit în întâmpinare că specificul secției penale constă în, citez: “procedurile urgente și complexe ce presupun existența unui număr mai mare de acte de îndeplinit”]. In plus, trebuie avute în vedere pedepsele penale și statutul celor chemați la judecata penală, precum inculpați arestați, mulți recidiviști, infractori periculoși, criminali, violatori etc).

Pe scurt, solicită, în principal, anularea dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din ROIIJ, iar în subsidiar: A) constatarea că noțiunea de repartizare prevăzută de art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din ROIIJ este legală și constituțională în măsura în care sînt respectate prevederile art. 41-47 din Codul muncii și art. 55-57 din Legea 567/2004, referitoare la delegarea și detașarea grefierilor, sau B) obligarea pârâtului C__ la modificarea dispozițiilor contestate în sensul prevăzut de legislația menționată.

Totodată, solicită obligarea pârâtului C__ la publicarea, pe cheltuiala sa, în 3 ziare centrale și pe site-ul propriu de internet, a hotărârii judecătorești ce se va da în prezenta speță.

Solicită, de asemenea, returnarea cheltuielilor de judecată, al căror cuantum îl voi preciza ulterior, depunând documente justificative în acest se ns.

În drept, reclamantul invocă dispozi ‏ țiile incidente din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Legea 567/2004, Legea 24/2000, Codul muncii, Codul de procedură civilă și Constituț ‏ ia României.

În probatoriu, a anexat (în copie și în triplu exemplar) următoarele înscrisuri: – ordinul de serviciu nr. 49/02-10-2018; – deciziile președintelui CAAI nr. 237/RU/09.10.2018 și nr. 289/RU/10.12.2018; – petiția adresată C__-ului מ n 25.01.2019 și răspunsul la aceasta, formulat prin adresa nr. 1850 din 06.03.2019; – plângerea prealabilă trimisă prin e-mail la C__ מ n 26.02.2019 și răspunsul primit prin adresa nr. 4368 din 08.04.2019.

La data de 29.08.2019, pârâtul C________ S_______ al M____________ a formulat întâmpinare, solicitând: – respingerea ca neîntemeiat atât a capătului de cerere principal privind anularea dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015 a Plenului Consiliului S_______ al M____________, cât și a capătului de cerere subsidiar constând în obligarea sa la modificarea dispozițiilor contestate în sensul prevăzut de legislația primară; – respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere subsidiar privind constatarea faptului că noțiunea de repartizare prevăzută de art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din același Regulament este legală și constituțională în măsura în care sunt respectate prevederile art. 41-47 din Codul Muncii și art. 55 – art. 57 din Legea nr. 567/2004; – respingerea ca neîntemeiat a capătului de cerere privind obligarea sa la publicarea hotărârii judecătorești în 3 ziare centrale și pe site-ul propriu de internet; – respingerea ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 23, art. 55 și art. 56 din Legea nr. 567/2004 și art. 118 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 în raport de dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5), art. 11 alin. (1) și (2), art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) – (3), art. 20, art. 41 alin. (1) — (3) și (5), art. 42 alin. (1), art. 53, art. 73 alin. (3) lit. j), 1) și p) și art. 124 alin. (3) din Constituție, art. 21 din Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și la art. 1 din Protocolul nr. 12 la respectiva Convenție.

In raport de soluția cu privire la cererea de chemare în judecată, solicită respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată în temeiul art. 453 C. pr. c iv.

Argumentele prezentate de reclamant în susținerea cererii.

În fapt, reclamantul a arătat în esență faptul că prin ordinul de serviciu nr. 49/02.10.2018 emis de președintele Curții de Apel A___ I____ a fost repartizat pe o perioadă de 3 luni, din 8 octombrie 2018 până la 31 decembrie 2018, la Secția penală din cadrul Curții de Apel A___ I____, fară o consultare prealabilă și fără acordul său.

Reclamantul invocă în esență faptul că dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești încalcă dispozițiile art. 41 și art. 42 din Codul Muncii și prevederile art. 73 din Legea nr. 567/2004, întrucât cele două legi organice fac referire doar la delegare și detașare ca modificare unilaterală a raporturilor de muncă ale grefierilor.

Reclamantul apreciază că dispozițiile regulamentare nu echivalează cu dreptul președintelui unei instanțe de a repartiza personalul după bunul plac, indiferent de durată.

În concret, reclamantul consideră că repartizarea grefierului poate fi făcută o singură dată, la numirea în cadrul unui compartiment (sau secții specializate), singurele modalități prin care președintele unei instanțe poate muta un grefier de la o secție la alta fiind potrivit Legii nr. 567/2004 delegarea, detașarea și transferul.

S-a mai arătat că singurele mențiuni legale referitoare la noțiunea de repartizare se regăsesc la art. 23 din Legea nr. 567/2004 potrivit cărora “Absolvenții cu atestat ai Școlii Naționale de Grefieri vor fi repartizați, în ordinea mediilor de absolvire, pe posturile vacante …. ”

S-a mai invocat faptul că dispozițiile legale criticate ignoră prevederile imperative ale art. 4, art. 13 și art. 58 din Legea nr. 24/2000.

Reclamantul a solicitat și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 23, art. 55 și art. 56 din Legea nr. 567/2004 și art. 118 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.

Ca argumente în susținerea excepției de neconstituționalitate reclamantul a invocat în principal făptui că textele de lege criticate, prin interpretarea președintelui Consiliului S_______ al M____________ și a președintului Curții de Apel A___ I____ încalcă art. 1 alin. (3) și (5) art. 11 alin. (1) și (2), art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) – (3), art. 20, art. 41 alin. (1) – (3) și (5), art. 42 alin. (1), art. 53, art. 73 alin. (3) lit. j), 1) și p) și art. 124 alin. (3) din Constituție, art. 21 din Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 1 din Protocolul nr. 12 la respectiva Convenție.

Argumente în combaterea motivelor de nelegalitate invocate pentru anularea, respectiv modificarea dispozițiilor regulamentare atacate.

Dispozițiile din Hotărârea Plenului nr. 1375/2015 care fac obiectul acțiunii:

“Art. 7 – (1) P___________ curții de apel exercită prerogative manageriale în scopul organizării eficiente a activității curții, precum și atribuții de coordonare și control privind administrarea curții de apel și a instanțelor din circumscripție, după cum urmează:

e) repartizează, organizează și controlează personalul din cadrul compartimentelor auxiliare ale curții de apel;

Art. 48 – P___________ instanței repartizează personalul pe secții și compartimente auxiliare, în raport cu pregătirea profesională și cu experiența fiecăruia.”

Dispozițiile din legea organică în raport de care s-a invocat nulitatea prevederilor regulamentare: Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii:

“Art. 41*)- (1) Contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părților.

(2) Cu titlu de excepție, modificarea unilaterală a contractului individual de muncă este posibilă numai în cazurile și în condițiile prevăzute de prezentul cod.

(3) Modificarea contractului individual de muncă se referă la oricare dintre următoarele elemente:

a) durata contractului;

b) locul muncii:

c) felul muncii;

d) condițiile de muncă:

e) salariul;

f timpul de muncă și timpul de odihnă.

Art. 42- (1) Locul muncii poate fi modificat unilateral de către angajator prin delegarea sau detașarea salariatului într-un alt loc de muncă decât cel prevăzut în contractul individual de muncă.

(2) Pe durata delegării, respectiv a detașării, salariatul își păstrează funcția și toate celelalte drepturi prevăzute în contractul individual de muncă. “

Legea nr. 567/2004:

“Art. 55 – (1) în cazul în care o instanță judecătorească sau un parchet nu poate funcționa normal datorită lipsei temporare a unor categorii de personal auxiliar de specialitate, a existenței de posturi vacante ori a altor asemenea cauze, președintele curții de apel sau procurorul general al parchetului de pe lângă această instanță, la propunerea conducătorului instanței ori al parchetului de pe lângă aceasta, poate delega personal auxiliar de specialitate din circumscripția teritorială a aceleiași curți de apel sau a aceluiași parchet de pe lângă această instanță.

(2) Delegarea personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea se poate face pe o perioadă de cel mult 60 de zile și poate fi prelungită, cu acordul persoanei delegate, cel mult 60 de zile într-un an.

Art. 56- (1) P___________ curții de apel sau, după caz, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, cu avizul conducătorului instanței judecătorești ori al parchetului de pe lângă aceasta, poate dispune detașarea personalului auxiliar de specialitate în cadrul altor instanțe judecătorești sau parchete de pe lângă acestea, în cadrul Ministerului Justiției, Consiliului S_______ al M____________ ori al unităților subordonate acestora sau al celor aflate în coordonarea acestora.

(2) Durata detașării este de cel mult un an. in mod excepțional, durata detașării poate fi prelungită, pentru motive obiective, din 6 în 6 luni, cu respectarea acelorași condiții.

Art. 57 – Pe perioada delegării și detașării, personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea beneficiază de toate drepturile prevăzute de lege pentru personalul din unitățile bugetare. Când salariul și celelalte drepturi bănești prevăzute pentru funcția în care este detașat personalul auxiliar de specialitate sunt inferioare celor de care acesta beneficiază la instanța judecătorească sau la parchetul de pe lângă aceasta, la care este încadrat, acesta își păstrează salariul de încadrare și celelalte drepturi bănești ale funcției pe care o deține. ”

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară:

“Art. 118 (2) Repartizarea personalului în cadrul compartimentelor auxiliare de specialitate se face de președintele instanței sau de procurorul general ori, după caz, de prim-procurorul parchetului”.

Legalitatea actelor administrative se evaluează în raport cu reglementările cuprinse în Constituția României, republicată, precum și în legislația primară, situație față de care apreciază că în cauză nu există nicio neconcordanță între prevederile regulamentare atacate și dispozițiile art. 41 și art. 42 din Codul Muncii, art. 118 alin (2) din Legea nr. 304/2004, respectiv art. 55 – art. 57 Legea nr. 567 /2004.

În acest sens, precizează că principiul legalității actului administrativ presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții de legalitate:

a) actul administrativ să fie emis în conformitate cu dispozițiile constituționale, cu legile adoptate de Parlament, cu toate actele normative ce au o forță juridică superioară;

b) actul administrativ să fie emis de autoritatea competentă și în limitele competenței sale;

c) actul administrativ să fie emis în forma și cu procedura prevăzută de lege.

In speță, dispozițiile din actul normativ atacat respectă toate condițiile menționate, motivele de nelegalitate invocate de către reclamant fiind neîntemeiate.

În concret, dispozițiile art. 41 și art. 42 din Codul Muncii, în contextul referitor la modificarea unilaterală a contractului individual de muncă, nu pot fi în contradicție cu dispozițiile regulamentare privind repartizarea pe secții a personalului auxiliar de specialitate întrucât există o legislație specială aplicabilă acestei categorii de personal, dero gatorie de la normele generale.

Astfel, în primul rând raportul de serviciu al grefierului are la bază decizia de numire în funcție emisă de către președinții curților de apel sau, după caz, de procurorii generali ai parchetelor de pe lângă acestea, în a căror circumscripție teritorială urmează să își desfășoare activitatea și nu contractul individual de muncă.

În acest sens, în acord cu dispozițiile art. 37 din Legea nr. 567/2004 grefierii sunt numiți prin decizie de către președinții curților de apel. Această dispoziție se aplică și grefierilor care au absolvit Școala Națională de Grefieri, fiind vorba de unul dintre cazurile în care se poate emite dispoziția de numire în acord cu prevederile art. 33 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 567/2004.

Așadar, referirea pe care o face reclamantul la prevederile art. 23 din Legea nr. 567/2004 este neavenită întrucât repartizarea prevăzută de acest text se referă în general la repartizarea pe posturile vacante de la instanțele judecătorești a absolvenților Școlii Naționale de Grefieri, aceștia urmând să fie repartizați în concret pe secții sau compartimente de specialitate tot prin decizie a președintelui instanței, la fel ca grefierii recrutați prin alte modalități.

În al doilea rând, o altă lege organică aplicabilă în această materie. Legea nr. 304/2004 creează cadrul legal pentru a se dispune de către președintele curții de apel repartizarea unui grefier de la o secție la alta în cadrul aceleiași instanțe.

Astfel, potrivit art. 118 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 “Repartizarea personalului în cadrul compartimentelor auxiliare de specialitate se face de președintele instanței sau de procurorul general ori, după caz, de prim-procurorul parchetului”.

Mai mult, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 “Fiecare instanță judecătorească este condusă de un președinte care exercită atribuțiile manageriale în scopul organizării eficiente a activității acesteia

Or, este evident că la nivelul legii organice nu puteau fi detaliate în concret toate activitățile pe care trebuie să le desfășoare președintele unei instanțe în vederea organizării eficiente a activității. Tocmai din acest motiv, la nivel de legislație secundară au fost detaliate în concret atribuțiile președinților de instanță în cuprinsul art. 7 din Hotărârea Plenului nr. 1375/2015, între aceste atribuții fiind prevăzută repartizarea personalului din cadrul compartimentelor auxiliare ale curții de apel.

În al treilea rând, susținerea reclamantului în sensul că repartizarea pe secții a grefierilor s-ar putea realiza doar o singură dată la numirea în cadrul unui compartiment nu are o consacrare legală, fiind vorba doar de o interpretare pro causa a dispozițiilor legale făcută de reclamant.

A accepta punctul de vedere al reclamantului ar presupune ca în situația desființării/înființării unei secții în cadrul instanței, în lipsa acordului, grefierii să nu poată fi repartizați de către președintele instanței pe secția nou creată/altă secție, în acest caz președintele curții de apel fiind nevoit să detașeze sau să delege un grefier de la altă instanță. Raționamentul ar fi valabil și în cazul pensionării, transferului sau promovării la o altă instanță a unui grefier, postul vacant urmând să fie ocupat de un alt grefier din cadrul aceleiași instanțe doar sub rezerva exprimăr ii acordului acestuia.

În același timp, judecătorii de la instanța aflată într-o situație de natura celei menționate, ar putea fi mutați de către colegiul de conducere de la o secție la alta chiar și fără acordul lor.

Or, consideră că o astfel de concluzie nu are o bază legală.

Prin urmare, apreciază că președintele instanței își poate exercita prerogativa de repartizare pe secții a personalului auxiliar de specialitate ori de câte ori situația de personal și volumul de activitate din cadrul instanței impun acest lucru.

Din aceleași considerente, nu se poate reține o contradicție între dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești și prevederile art. 118 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 în condițiile în care normele regulamentare preiau practic norma atributivă de competență din legea organică.

Referitor la presupusa contradicție între dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești și art. 55 – art. 57 din Legea nr. 567/2004, aceasta este exclusă, din moment ce normele regulamentare se referă la repartizarea pe secții în cadrul aceleiași instanțe, iar delegarea și detașarea, reglementate de legea organică, presupun schimbarea instanței unde își desfășoară activitatea personalul auxiliar de specialitate.

De altfel, chiar și în situația detașării sau delegării unui grefier, președintele instanței unde urmează să fie detașat sau delegat va dispune repartizarea grefierului la o anumită secție sau la un anumit compartiment, în exercitarea atribuției prevăzute de art. 118 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 coroborat cu art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Față de aceste considerente, solicită respingerea capetelor de cerere având ca obiect anularea, respectiv modificarea dispozițiilor atacate, ca neîntemeiate.

Cu privire la inadmisibilitatea capătului de cere având ca obiect constatarea faptului că noțiunea de repartizare prevăzută de art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din același regulament este legală și constituțională în măsura în care sunt respectate prevederile art. 41-47 din Codul Muncii si art. 55 – art. 57 din Legea nr. 567/2004.

Potrivit art. 35 teza a II- a C. pr. civ. cererea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.

În speță, după cum se poate observa, reclamantul are deschisă calea acțiunii în contencios administrativ având ca obiect anularea actului administrativ normativ, acțiune cu care de altfel a și învestit instanța de judecată chiar prin prezenta cerere de chemare în judecată.

Prin urmare, acest capăt de cerere, având ca obiect stabilirea de către instanța de contencios administrativ a unei interpretări legale și constituționale a unor dispoziții regulamentare, este inadmisibil.

Cu privire la obligarea sa la publicarea, pe cheltuiala proprie, în trei ziare centrale și pe site-ul propriu de internet a hotărârii ce se va pronunța în cauză, apreciază că această solicitare este neîntemeiată, nefiind indicat niciun temei de drept sau de fapt care să justifice o atare pretenție.

Cu privire la inadmisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale

Conform art. 146 lit. d) din Constituția României, republicată, ,,Curtea Constituțională hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial; excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată și direct de Avocatul Poporului. ”

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările ulterioare, pentru sesizarea instanței de contencios constituțional este necesară îndeplinirea următoarelor condiții, în mod cumulativ:

– excepția a fost invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial;

– excepția are ca obiect neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

– norma vizată de excepție are legătură cu soluționarea cauzei și nu a fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Astfel cum rezultă și din denumirea incidentului procedural, excepția de neconstituționalitate vizează conformitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare cu o dispoziție din Constituție.

În speță, apreciază că cererea de sesizare a Curții Constituționale este inadmisibilă întrucât vizează interpretarea legii, respectiv modul în care a fost aplicată legea în vigoare de către președintele Consiliului S_______ al M____________ și de către președintele Curții de Apel A___ I____, aspect ce rezultă explicit chiar din motivarea excepției.

De asemenea, excepția de neconstituționalitate vizează în esență chiar o pretinsă omisiune a legii organice, respectiv faptul că nu ar prevedea repartizarea grefierilor la o anumită secție decât la numire sau numai cu acordul acestora.

Or, după cum a arătat, excepția de neconstituționalitate vizează legi și ordonanțe în vigoare și nu propuneri de lege ferenda. Totodată, arătăm că excepția de neconstituționalitate nu poate viza aspecte legate de interpretarea și aplicarea legii.

În acest sens, facem trimitere la o practică constantă a Curții Constituționale, prin care au fost respinse ca inadmisibile excepțiile de neconstituționalitate privind interpretarea și aplicarea unor norme legale, Curtea reținând că interpretarea și aplicarea normelor incidente în cauzele deduse judecății _______________________________ de judecată, fiind activități specifice și inerente înfăptuirii justiției, iar nu realizării controlului de constituționalitate ce vizează verificarea conformității legii cu Constituția (a se vedea, în acest sens. Decizia nr. 345/24.09.2013, Decizia nr. 135/07.03.2015, Decizia nr. 807/24.11.2015 și Decizia nr. 492/23.06.2015).

În consecință, față de cele anterior prezentate, solicită respingerea ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 23, art. 55 și art. 56 din Legea nr. 567/2004 și art. 118 alin.

(2) din Legea nr. 304/2004.

Depunem prezenta întâmpinare în 2 exemplare, unul pentru instanță și celălalt pentru comunicare.

La data de 17.10.2019, reclamantul a formulat cerere adițională de modificare a cererii de chemare în judecată, solicitând instanței introducerea în cauză ca pârâtă a președintei C__, dna judecătoare L__ S______, pentru a răspunde în solidar cu instituția pe care o conduce, în temeiul art. 16 din Legea nr. 554/2004.

Totodată, precizează că nu solicită obligarea pârâților la plata daunelor morale, deși mi-au afectat demnitatea de cetățean, mi-au ridiculizat/bagatelizat onoarea de grefier și mi-au creat un disconfort psihic semnificativ. Consider că anularea dispozițiilor regulamentare contestate în speță și publicarea hotărârii judecătorești ce va decide acest lucru reprezintă o reparație morală suficientă.

De asemenea, solicită respingerea „argumentelor” invocate de pârâtul C__ în întâmpinarea depusă la dosar și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și precizată, pentru următoarele

Reclamantul constată că în opinia pârâților este normal, legal și deontologic ca juzii să trateze grefierii ca pe niște sclavi sau, mai rău, să-i considere niște obiecte?!

Oare ce este nelegal sau inacceptabil în faptul că trebuie solicitat acordul grefierilor la numirea în c adrul unei secții/instanțe?! Să înțelegem din reacția C__ că grefierii și personalul auxiliar sunt doar niște piese de mobilier care pot fi mutate oriunde, oricum și oricând?!

De altfel, având în vedere punctul 1 de pe ordinea de zi din 30.09.2019 a comisiei nr. 2 Judecători-resurse umane și organizare din cadrul C__, de unde rezultă că actualul C__ dorește elaborarea unui nou regulament de ordine interioară al instanțelor judecătorești (în continuare: ROIIJ), ținând cont de opinia C__-comisia nr. 1-„Legislație și cooperare interinstituțională” exprimată la punctul 2 de pe ordinea de zi din 20.12.2018, conform căreia, citez: „Referitor la admiterea în profesia de grefier, Comisia a propus ca aceasta să se realizeze doar prin intermediul concursurilor organizate, ori de câte ori este necesar, la nivelul curților de apel, parchetelor de pe lângă curțile de apel, Înaltei Curți de Casație și Justiție, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.” (dorindu-se, astfel, eliminarea recrutării grefierilor prin concurs unic, la nivel național, organizat de Școala Națională de Grefieri, n. HIF!), și luând în considerare opinia actualei președinte a C__ în legătură cu repartizarea grefierilor, exprimată prin adresa nr. 1850 din 06.03.2019 depusă la dosar, este limpede că pârâții urmăresc subordonarea – mai bine zis: aservirea – totală a grefierilor sub comanda discreționară a șefilor de instanțe, respectiv parchete.

Or, toate aceste opinii emise de către pârâți subminează, decredibilizează și ridiculizează o categorie profesională cel puțin la fel de respectabilă, onorabilă și merituoasă ca aceea a magistraților.

Prin urmare, reacțiile pârâților nu insultă doar inteligența și demnitatea acestuia, ci ale tuturor grefierilor, în special ale absolvenților Școlii Naționale de Grefieri, din rândurile cărora sunt recrutați anual foarte mulți judecători și procurori.

Precizează că nici repartizarea pe durată nelimitată și fără acordul grefierilor nu este prevăzută în legislație, nici măcar în ROIIJ, așa că și interpretarea în acest sens a președintei C__ (la fel ca a președintelui Curții de Apel A___ I____) este „pro causa” – a se vedea pagina 5 din întâmpinarea pârâtului C__.

Amintește că hotărârea judecătorească dată în contencios administrativ este aplicabilă erga omnes, conform art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, actualizată, citez: „Obligația publicării – Hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Acestea se publică obligatoriu după motivare, la solicitarea instanțelor, în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau, după caz, în monitoarele oficiale ale județelor ori al municipiului București, fiind scutite de plata taxelor de publicare.”

Reproduc și dispozițiile art. 253 alin. 3 din Codul civil: „Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanței să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanță spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt: a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare

Iar speța din prezentul dosar este atât în interes personal, cât și de interes general, pentru toți grefierii și personalul auxiliar din cadrul instanțelor și parchetelor de pe lângă acestea, afectați de măsurile abuzive ale unor președinți de instanțe care eludează prevederile legale și ignoră cu obstinație drepturile fundamentale prevăzute în favoarea grefierilor.

De aceea a solicitat publicarea hotărârii judecătorești ce va fi dată în prezenta speță, pentru diseminarea ei cât mai rapidă și pentru a sancționa public conduita nelegală și abuzivă a pârâtului C__ și a președinților de instanțe care își permit să ignore legile organice, adăugând prevederi nefavorabile unor categorii profesionale din justiție sau interpretând restrictiv drepturile constituționale ale acestora, deși relațiile dintre juzi și grefieri ar trebui bazate pe respect, bună-credință, loialitate și colaborare (nicidecum subordonare sau, mai rău, slugărnicie/sclavie).

Referitor la opinia pârâtului C__ că ar fi exclusă contradicția între dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din ROIIJ și art. 55-57 din Legea 567/2004, ține să reamintească că această din urmă lege nu reglementează nicăieri repartizarea grefierilor pe secții, iar unde legea nu distinge, nici interpretul nu ar trebui să inventeze reguli noi (vădit nefavorabile grefierilor), cu atât mai puțin pârâtul C__, care nu este abilitat să adauge la lege în acest sens.

Precizează că art. 136 Cod procedură civilă prevede explicit că „dispozițiile prezentei secțiuni privitoare la excepția de necompetență și la conflictul de competență se aplică prin asemănare și în cazul secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești”.

Prin urmare, și mutarea/repartizarea personalului între diferite secții ale aceleiași instanțe se face prin asemănare cu mutarea/repartizarea personalului între instanțe, adică respectând prevederile legale referitoare la delegare, detașare sau transfer.

În plus, prin aceste dispoziții regulamentare contestate și adăugate de C__ la lege se ajunge la situația absurdă din prezenta speță, în care un grefier de curte de apel are mai puține drepturi decât un grefier de tribunal sau judecătorie, ceea ce, evident, este inadmisibil, deoarece este atât ilogic/nefiresc, cât și discriminatoriu, deci ilegal. Reamintește că dna grefieră O______ (fostă S_____) A_____ a fost delegată de la Tribunalul A___ la Curtea de Apel A___ I____ (în continuare: CAAI), secția penală, pentru 60 de zile calendaristice și i s-a cerut consimțământul pentru această schimbare a locului muncii, însă acesta a fost „repartizat temporar” de la secția I civilă la secția penală a CAAI pentru aproape 3 luni și fără să mi se ceară acordul. În ce justiție a Uniunii Europene așa ceva poate fi considerat echitabil, just, corect sau drept?!

Ba mai mult, președintele CAAI a declarat în data de 2 oct. 2018, când i-a înmânat ordinul de „repartizare temporară” la secția penală, că: „sper să-mi faceți o surpriză plăcută la sfârșitul anului și să-mi spuneți că vreți să rămâneți permanent la secția penală…”?!

Așadar, preș. CAAI nu avusese nici măcar o minimă intenție de a respecta legea (Codul muncii și Legea nr. 567/2004) și drepturile acestuia, ci și-a etalat fără rezerve dorința de a-l prigoni pe termen nelimitat sau, cum zice legea, pe perioadă nedeterminată. Pentru oricine are minimum 2 neuroni în cap e limpede că preș. CAAI a urmărit/acceptat doar să-și bată joc de acesta, întrucât adevăratele sale „aprecieri” cu privire la competența sa ca grefier la secția penală au fost exprimate pe larg în referatele întocmite cu minuta lui în cursul anului 2017, când a „îndrăznit” să ceară compensarea orelor suplimentare prestate în cadrul secției penale a CAAI – pentru detalii, a se vedea dosarul nr. XXXXXXXXXXX, deschis împotriva Inspecției judiciare și repartizat (aleatoriu, desigur!) aceluiași complet de judecată (8-Completul 19 fond) desemnat să soluționeze și prezentul dosar nr. XXXXXXXXXXX…

De altfel, ca fapt divers, menționează că preș. CAAI nu numai că nu vrea, dar nici nu știe să gestioneze corect resursele umane (nu a știut să facă acest lucru nici când era preș. secție penală la aceeași instanță). Astfel, cică a preferat să astupe o gaură cronică de la secția penală creând un deficit de personal în cadrul secției I civile prin eliminarea unui grefier absolvent de SNG cu media 9,555, dar apoi, după demisia acestuia, nu a mai angajat niciun alt grefier la secția penală a CAAI. În schimb, în luna mai 2019 a organizat un concurs pentru recrutarea a 5 grefieri, neanunțând postul rămas vacant prin demisia acestuia și, ulterior finalizării concursului, a preferat să aducă la secția I civilă un candidat (P____ N______ L_____) respins pe locul 9 cu media 7,1 (a se vedea înscrisurile atașate prezentei)??! Asta da eficiență managerială și transparență instituțională… Și țin să mai menționez că CAAI (cacofonie intenționată!) a dezvoltat o reală cutumă în a recruta grefieri dintre cei respinși la concursurile locale organizate de această instanță, tocmai pentru a-i determina astfel pe acei grefieri, care altminteri nu ar fi avut nicio șansă să se angajeze acolo, să fie supuși, să nu comenteze și să nu contrazică deciziile șefilor; de pildă, în ultimii 2 ani au fost angajate la secția penală: Răsunoiu C_____ (respinsă la concurs în nov. 2016 cu media 7,06), S_____ R_____ (respinsă la concurs în nov. 2017 cu media 7,92) și O______ (fostă S_____) A_____ (respinsă la concurs în nov. 2017 cu media 7,64).

Cu privire la excepția inadmisibilității sesizării Curții Constituționale a României (în continuare: CCR), observ că membrii C__, în frunte cu președinta acestuia, se prefac că nu înțeleg dispozițiile exprese ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu toate că le înșiră aproape integral. Or, excepția de neconstituționalitate întrunește toate condițiile formale prevăzute de lege pentru sesizarea CCR. Iar excepția ridicată de acesta nu vizează o „pretinsă omisiune a legii organice”, cum susține pârâtul C__, ci critică tocmai dispozițiile art. 23, art. 55 și art. 56 din Legea 567/2004, precum și ale art. 118 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, actualizată, astfel cum au fost interpretate de președinta C__ și de președintele CAAI, interpretarea respectivă neexistînd, de fapt, în lege și nici măcar în intenția legiuitorului, având în vedere chiar dispozițiile legale exprese și limitative prin care sunt restrânse drepturile angajaților, în speță ale grefierilor (mă refer, desigur, la modul în care se modifică locul și felul muncii, fără acordul salariatului).

Subliniază că asemenea excepții de neconstituționalitate nu au fost respinse ca inadmisibile, cum susține pârâtul C__ la finalul întâmpinării, ci, dimpotrivă, chiar au fost admise nenumărate asemenea excepții în practica recentă a Curții Constituționale, care a stabilit că anumite interpretări judecătorești nu sunt conforme cu Constituția ori a statuat expres ce interpretări ale unor dispoziții legale ar fi constituționale. Cu titlu de exemplu, amintesc decizia nr. 956/13.11.2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 838 din 12.12.2012, prin care CCR „constată că dispozițiile art. 151 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice […] sunt constituționale în măsura în care se interpretează că nesoluționarea contestațiilor și necomunicarea în termenul legal a hotărârilor Comisiei Centrale de Contestații […] nu împiedică accesul la justiție”. De asemenea, amintește decizia nr. 206/29.04.2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 350 din 13.06.2013, prin care CCR „constată că “dezlegarea dată problemelor de drept judecate” prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite nr. 8 din 18 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 14 iunie 2011, este neconstituțională”. Cea mai nouă decizie de acest tip a fost pronunțată de CCR în 8 oct. 2019, când a constatat că: „prevederile art.469 alin.(3) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunțată în recurs în interesul legii, în ceea ce privește faza procesuală de la care se reia procesul penal, sunt neconstituționale”.

În temeiul art. 149 alin. 1 Cod procedură civilă, consideră că nu mai este nevoie să depună încă un exemplar din cererea de chemare în judecată și înscrisurile atașate acesteia pentru comunicarea către pârâta L__ S______, deoarece aceasta a luat deja cunoștință de acțiune (semnând întâmpinarea pârâtului C__) și va răspunde în dublă calitate, de reprezentantă a pârâtului C__ și în nume propriu.

Anexează lista cu rezultatele concursurilor organizate de CAAI în mai 2019, noiembrie 2017 și noiembrie 2016, precum și printscreen cu personalul CAAI în 6 oct. 2019.

La data de 20.12.2019, pârâtul C__ a formulat întâmpinare la cererea adițională de modificare a cererii de chemare în judecată, prin care arată faptul că nu este de acord cu modificarea cererii de chemare în judecată și: – în principal, solicită respingerea cererii modificatoare ca inadmisibilă; – în subsidiar, invocă excepția lipsei calității procesual pasive a președintelui Consiliului S_______ al M____________ și solicită respingerea cererii, astfel cum a fost modificată, în contradictoriu cu acesta, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; – solicită respingerea cererii, astfel cum a fost modificată, ca nefondată.

Referitor la argumentele reclamantului în susținerea cererii modificatoare, pârâtul arată că prin cererea adițională înregistrată Ia 17.10.2019. reclamantul a solicitat în temeiul art. 16 din Legea nr. 554/2004 introducerea în cauză a doamnei judecător L__ S______. președintele Consiliului S_______ al M____________.

Reclamantul a precizat faptul că nu solicită obligarea pârâților la daune morale, deși i-au afectat demnitatea de cetățean, i-au ridiculizat onoarea de grefier, provocându-i un disconfort psihic semnificativ. în acest context, reclamantul consideră că anularea dispozițiilor regulamentare contestate și publicarea hotărârii judecătorești prin care se va decide în acest sens ar reprezenta o reparație morală suficientă.

În dezvoltarea argumentelor privind cererea completatoare reclamantul a tăcut referire la o soluție din ședința din 30.09.2019 a Comisiei nr. 2 – Judecători – ”Resurse umane și organizare ” dîn cadrul Consiliului S_______ al M____________, prin care s-a propus ca admiterea în profesia de grefier să se realizeze doar prin intermediul concursurilor organizate, ori de câte ori este necesar, la nivelul curților de apel, parchetelor de pe lângă curțile de apel. înaltei Curți de Casație și Justiție, Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție și Direcția de Investigare a Infracțiunilor din Justiție, urmărindu-se astfel eliminarea recrutării grefierilor prin Școala Națională de Grefieri.

De asemenea, reclamantul a criticat susținerea din cuprinsul întâmpinării în sensul că este exclusă contradicția între dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești și prevederile art. 118 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, respectiv cu dispozițiile art. 55 – art. 57 din Legea nr. 567/2004, în condițiile în care această din urmă lege nu reglementează repartizarea grefierilor pe secții, iar C________ S_______ al M____________ nu poate adăuga la lege.

Reclamantul a mai reiterai critici privind repartizarea sa la secția penală de către președintele Curții de Apel A___ lulia și a invocat și unele aspecte privind modul de recrutare a grefierilor la această instanță din ultimii 2 ani.

Referitor la argumentele din întâmpinare cu privire la inadmisibilitatea sesizării Curții Constituționale, reclamantul a arătat faptul că în mod greșit s-a reținut că excepția ridicată vizează o omisiune a legii.

Argumentele în combaterea cererii adiționale.

În fapt, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a arătat în esență faptul că prin ordinul de serviciu nr. 49/02.10.2018 emis de președintele Curții de Apel A___ lulia a fost repartizat pe o perioadă de 3 luni, din 8 octombrie 2018 până la 31 decembrie 2018, la Secția penală din cadrul Curții de Apel A___ lulia, fără o consultare prealabilă și fără acordul său.

În susținerea cererii inițiale reclamantul a invocai în esență faptul că dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești încalcă dispozițiile art. 41 și art. 42 din Codul Muncii și prevederile art. 73 din Legea nr. 567/2004. întrucât cele două legi organice fac referire doar la delegare și detașare ca modificare unilaterală a raporturilor de muncă ale grefierilor.

Referitor la inadmisibilitatea cererii modificatoare, cu titlu prealabil subliniază faptul că reclamantul a menționat expres faptul că nu solicită plata unor daune morale. De asemenea, nici în cuprinsul cererii de chemare în judecată și nici prin cererea modificatoare, reclamantul nu a solicitat acordarea unor despăgubiri materiale.

Potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 “Cererile în justiție prevăzute de prezenta lege pot fi formulate și personal împotriva persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. în cazul în care acțiunea se admite, persoana respectivă poate fi obligata la plata despăgubirilor, solidar cu autoritatea publica pârâtă. ”

Având în vedere aceste aspecte, apreciază că nu sunt îndeplinite două dintre condițiile cumulative pentru a putea fi sesizată instanța cu o cerere prin care se tinde la o modificare a cadrului procesual pasiv în baza ari. 16 din Legea nr. 554/2004. Astfel. în condițiile în care obiectul acțiunii îl constituie anularea unui act administrativ cu caracter normativ nu se poate pune problema refuzului nejustificat de soluționare a unei cereri. Totodată, după cum a arătat, reclamantul nu a solicitat niciun fel de despăgubiri pentru acoperirea unui prejudiciu pentru a putea fi atrasă incidența ari. 16 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, în principal, solicită respingerea cererii modificatoare ca fiind inadmisibilă.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive, pârâtul arată că potrivit art. 32 Cod procedură civilă, promovarea oricărei acțiuni în justiție presupune îndeplinirea a patru cerințe esențiale: formularea unei pretenții, justificarea unui interes (legitim, născut, actual și personal), calitatea și capacitatea procesuală a părților. Aceste cerințe sunt cumulative, neîndeplinirea oricăreia dintre ele paralizând declanșarea sau continuarea acțiunii civile.

In principiu, prin calitate procesuală pasivă se desemnează identitatea dintre persoana care figurează în proces în calitate de pârât și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății. Pe de altă parte, lipsa calității procesuale pasive în cadrul unei acțiuni, presupune că interesul reclamantului urmărit prin promovarea acțiunii în justiție, nu se poate realiza față de cel chemat în judecată.

Prin acțiunea de față, reclamantul a solicitat anularea unui act administrativ cu caracter normativ. Așadar calitatea procesuală pasivă poate fi justificată doar în raport de autoritatea publică emitentă a actului administrativ atacat, care în speță este C________ S_______ al M____________.

Totodată, raportat la prevederile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, care reglementează atribuțiile președintelui Consiliului S_______ al M____________, nu se poate concluziona că acesta ar putea fi persoana care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului administrativ cu caracter normativ atacat.

De asemenea, astfel cum a menționat mai sus, obiectul cererii îl constituie anularea unui act administrativ cu caracter normativ, fără a se pune problema unui refuz nejustificat de soluționare a unei cereri astfel încât și din această perspectivă președintele Consiliului S_______ al M____________ nu ar putea fi persoana care s-ar face vinovată de refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept subiectiv la un interes legitim, așa cum prevăd dispozițiile art. 16 teza a II-a din Legea nr. 554/2004.

In același timp, trebuie subliniat că răspunderea funcționarului (persoanei) este una subsidiară, antrenarea răspunderii fiind generată de stabilirea răspunderii autorității administrative pentru emiterea actului administrativ. Această împrejurare implică concluzia existenței raportului de subordonare juridică (raport de serviciu sau contract de muncă) între autoritatea publică și funcționarul/salariatul în cauză, situație neîntâlnită în speță.

Fală de cele ce preced, solicită instanței admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a doamnei judecător L__ S______, președintele Consiliului S_______ al M____________, cu consecința respingerii cererii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În măsura în care se va trece peste excepțiile invocate, apreciază că argumentele invocate în cererea modificatoare sunt nefondate pentru considerentele ce succed:

Cu titlu prealabil, subliniază faptul că în cadrul unei acțiuni în contencios administrativ care are ca obiect legalitatea unor dispoziții dintr-un act administrativ cu caracter normativ este relevantă stabilirea unei eventuale contrarietăți dintre actul administrativ atacat și o normă legală cu forță juridică superioară.

Or, în acest context aspectele invocate de către reclamant constând în repartizarea sa la Secția penală a Curții de Apel A___ I____, eventuala intenție a Consiliului S_______ al M____________ de a recruta grefierii doar prin concurs direct sau practica Curții de Apel A___ I____ în ceea ce privește organizarea acestor concursuri nu au relevanță în cauză, nefiind apte nici la nivel de principiu să constituie un motiv de nelegalitate a actului administrativ normativ atacat.

De asemenea, precizează faptul că își menține toate apărările formulate prin întâmpinarea inițială și în subsidiar solicită respingerea cererii, astfel cum a fost modificată, ca nefondată.

In drept, pârâtul invocă dispozițiile art. 204 alin. (3) și art. 205-208 din Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Prin încheierea din data de 06.03.2020 au fost soluționate motivat excepțiile inadmisibilității cererii modificatoare (care a fost respinsă) și lipsei calității procesuale pasive a pârâtului președintele Consiliului S_______ al M____________ (care a fost admisă) .

În cauză, în conformitate cu prevederile art. 255-258 NCPC, s-a administrat proba cu înscrisurile depuse de părți la dosar, apreciindu-se proba a fi admisibilă potrivit legii și de natură a duce la soluționarea dosarului.

Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezenta acțiune , date fiind prevederile art. 96 Cod procedură civilă și art. 10 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată.

Examinând cu prioritate , potrivit art. 248 alin.1 Cod procedură civilă , excepția inadmisibilității capătului de cerere subsidiar, privind solicitarea constatării că noțiunea de repartizare prevăzută de art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din același Regulament este legală și constituțională în măsura în care sunt respectate prevederile art. 41-47 din Codul Muncii și art. 55 – art. 57 din Legea nr. 567/2004, Curtea constată că această excepție de procedură, peremptorie și absolută este întemeiată, urmând a fi admisă în consecință, întrucât, în conformitate cu prevederile art. 35 teza a II- a Cod procedură civilă, cererea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.

Or, reclamantul are deschisă calea acțiunii în contencios administrativ având ca obiect anularea actului administrativ normativ sau a dispoziției pretins nelegale/constituționale, acțiune cu care de altfel a și învestit instanța de judecată chiar prin prezenta cerere de chemare în judecată.

Prin urmare, în aceste circumstanțe, capătul de cerere subsidiar, având ca obiect constatarea de către instanța de contencios administrativ a unei interpretări legale și constituționale a unor dispoziții regulamentare contestate (prin utilizarea aceleiași interpretări) pe cale principală, în cadrul aceleiași acțiuni, este inadmisibil.

Pe fondul cauzei, examinând actele și lucrările dosarului, Curtea reține că prin petiția electronică trimisă pârâtului C________ S_______ AL M____________ (C__) la data de 15.01.2019, reclamantul a solicitat opinia plenului C__ privind interpretarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din ROIIJ, mai exact să răspundă la următoarele întrebări: – dacă dispozițiile menționate permit președintelui unei instanțe să repartizeze grefierii de la o secție la altă secție din cadrul aceleiași instanțe, fără acordul acestora și indiferent de durata repartizării? – dacă dispozițiile menționate instituie o altă măsură de modificare a locului și a raportului de muncă, suplimentară sau diferită față de cele prevăzute la cap. V art. 55-57 din Legea nr. 567/2004 și la titlul II cap. III art. 41-48 din Codul muncii, întrucât aceste legi fac referire doar la delegare, detașare și transfer (Legea 567/2004), respectiv doar la delegare și detașare (Codul muncii)?

Totodată, pentru situația în care din răspunsurile la cele două întrebări rezultă că președintele unei instanțe poate să repartizeze grefierii de la o secție la altă secție din cadrul aceleiași instanțe, fără acordul acestora și pe o perioadă ce depășește 60 de zile calendaristice,reclamantul a solicitat abrogarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din ROIIJ.

Precizează că a fost grefier la secția I civilă din cadrul Curții de Apel A___ I____ (CAAI) din 2 oct. 2017 până în 2 oct. 2018, când președintele delegat al CAAI a emis actul administrativ individual intitulat „ordin de serviciu” nr. 49/02-10-2018, prin care i-a fost adus la cunoștință că din data de 8 octombrie 2018 va fi “repartizat” la secția penală din cadrul CAAI, fără o consultare prealabilă și fără o argumentare serioasă, legală și întemeiată pe argumente concrete și valide.

Având în vedere că ordinul contestat nu a fost revocat la data de 8 oct. 2018, când a început să producă efecte juridice, în data de 24.10.2018 a reiterat cererea de demisie (care a fost acceptată în aceeași zi), iar în data de 22.11.2018 a solicitat anularea ordinului contestat la Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. XXXXXXXXXXXX.

În data de 26.02.2019, deoarece nu primise răspuns la petiția din 15 ianuarie 2019 în termenul legal de 30 de zile, reclamantul a trimis la C__, tot prin e-mail, o plângere prealabilă cu un conținut similar celui din petiție.

Prin adresa nr. 1850 din 06.03.2019, transmisă reclamantului prin e-mail, d-na președinte al C__ i-a comunicat acestuia răspuns la petiția din 15.01.2019, în cuprinsul căruia se arată că dispozițiile din ROIIJ criticate „sunt foarte clare, fiind atributul exclusiv al președintelui instanței să repartizeze personalul pe secții și pe compartimente auxiliare”.

Ulterior, respectiv la data de 19.04.2019, reclamantul a primit prin poșta română și adresa nr. 4368 din 08.04.2019, prin care pârâtul C__ a respins plângerea prealabilă pe motiv că „ați solicitat Plenului interpretarea unor dispoziții regulamentare”, iar „prin adresa nr. 1850 din data de 06.03.2019, dumneavoastră vi s-a comunicat un răspuns cu privire la interpretarea dispozițiilor regulamentare indicate”.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea constată că, în principal, este chemată să statueze asupra legalității dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești ( ROIIJ), aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului S_______ al M____________ nr.1375/2015, potrivit cărora:

„ART. 7

(1) P___________ curții de apel exercită prerogative manageriale în scopul organizării eficiente a activității curții, precum și atribuții de coordonare și control privind administrarea curții de apel și a instanțelor din circumscripție, după cum urmează:

………………………………………………………………………………………………………

e) repartizează, organizează și controlează personalul din cadrul compartimentelor auxiliare ale curții de apel;

……………………………………………………………………………………………………………….

ART. 48

P___________ instanței repartizează personalul pe secții și compartimente auxiliare, în raport cu pregătirea profesională și cu experiența fiecăruia”.

În esență, Curtea reține că dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești ( ROIIJ) sunt legale , reprezentând o concretizare, la nivelul legislației secundare, a prevederii din alineatul 2 al art. 118 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (versiunea în vigoare la data formulării acțiunii) , în conformitate cu care „ Repartizarea personalului în cadrul compartimentelor auxiliare de specialitate se face de președintele instanței sau de procurorul general ori, după caz, de prim-procurorul parchetului” .

În acest context, sub un prim aspect, Curtea precizează că nu este pertinentă în cauză invocarea de către reclamant a dispozițiilor art. 23, art.55 și art.56 din Legea nr. 567/2004 (norme redate în cuprinsul cererii introductive), deoarece, pe de o parte, repartizarea reglementată de alineatul 2 al art. 118 din Legea nr. 304/2004 reprezintă o modalitate specifică personalului auxiliar din instanțe și parchete de stabilire sau modificare a raporturilor de serviciu, iar, pe de altă parte, dispozițiile legale invocate de reclamant reglementează instituții juridice distincte, fără legături relevante în speță cu instituția repartizării menționată, astfel: – art. 23 din Legea nr. 567/2004 reglementează repartizarea a bsolvenților cu atestat ai Școlii Naționale de Grefieri ( la instanțele judecătorești și parchetele de pe lângă acestea, pentru care au susținut concursul de admitere), operațiune care, în mod evident, este diferită de repartizarea personalului în cadrul compartimentelor auxiliare de specialitate ale instanțelor și parchetelor; – art.55 din Legea nr. 567/2004 reglementează instituția d elegării personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, instituție care, potrivit conținutului său legal specific (diferit de cel al normelor cu caracter general din Codul muncii sau din Legea privind statutul funcționarului public), se aplică exclusiv în raporturile dintre instanțe/parchete, fiind, deci, distinctă de instituția repartizării personalului în cadrul compartimentelor auxiliare de specialitate ale instanțelor și parchetelor; – art.56 din Legea nr. 567/2004 reglementează instituția d etașării personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, instituție care, potrivit conținutului său legal specific (diferit de cel al normelor cu caracter general din Codul muncii sau din Legea privind statutul funcționarului public), se aplică exclusiv în raporturile dintre instanțe/parchete, fiind, deci, de asemenea, distinctă de instituția repartizării personalului în cadrul compartimentelor auxiliare de specialitate ale instanțelor și parchetelor.

Cu alte cuvinte, r evine legii misiunea de a formula, în cadrul creat de legea fundamentală, dar tot la nivel general, definițiile necesare și de a face distincțiile care se impun, cu mențiunea că există posibilitatea ca aceeași noțiune să primească definiții diferite în mai multe legi (fiind de notorietate definirea în mod diferit a noțiunii de funcționar public în Codul penal și în Legea privind statutul funcționarului public nr.188/1999; în cauză, la fel, se observă că noțiunile de delegare și detașare au un conținut oarecum diferit în accepțiunea Legii nr. 567/2004, în raport cu Codul Muncii sau Legea privind statutul funcționarului public nr.188/1999 ), ceea ce presupune înțelegerea și cunoașterea aprofundată a domeniului de aplicare al fiecărei legi în parte.

Totodată, normele legale pot fi detaliate prin acte administrative cu caracter normativ, care potrivit art.2 alin.1 lit. c din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, sunt emise în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, în continuare urmând ca organele competente să le aplice la cazurile concrete întâlnite în practică.

Din această perspectivă, pe de o parte, nu sunt pertinente în cauză referirile reclamantului la prevederile care reglementează instituțiile detașării, delegării și transferului, întrucât, după cum s-a evidenția anterior, acestea au o natură diferită în raport cu instituția repartizării personalului în cadrul compartimentelor auxiliare de specialitate, iar, pe de altă parte, nu sunt întemeiate susținerile reclamantului că art. 48 din ROIIJ ar adăuga la lege prin inserarea sintagmei „pe secții”, întrucât interpretarea logico-sistematică și teleologică a alineatului 2 al art. 118 din Legea nr. 304/2004 conduce la concluzia certă că norma are în vedere întreg personalul auxiliar de specialitate și toate structurile/compartimentele cu astfel de personal (de altfel, legea utilizează sintagma „ compartimentelor auxiliare de specialitate ”, în timp ce actul administrativ o aprofundează, menționând „secții și compartimente auxiliare”), aflându-ne, deci, în prezența unei detalieri a normei legale, ceea ce constituie scopul adoptării unei legislații secundare.

Totodată , susținerea reclamantului în sensul că repartizarea pe secții a grefierilor s-ar putea realiza doar o singură dată la numirea în cadrul unui compartiment nu are o consacrare legală, fiind vorba doar de o interpretare necoroborată a dispozițiilor legale făcută de reclamant.

Dacă s-ar accepta punctul de vedere al reclamantului, s-ar ajunge la consecințe absurde, ceea ce nu poate fi acceptat, conform regulii de interpretare logică ad absurdum, întrucât, cum corect observă și pârâtul, ar însemna ca în situația desființării/înființării unei secții în cadrul instanței, în lipsa acordului, grefierii să nu poată fi repartizați de către președintele instanței pe secția nou creată/altă secție, în acest caz președintele curții de apel fiind nevoit să detașeze sau să delege un grefier de la altă instanță. Raționamentul ar fi valabil și în cazul pensionării, transferului sau promovării la o altă instanță a unui grefier, postul vacant urmând să fie ocupat de un alt grefier din cadrul aceleiași instanțe doar sub rezerva exprimării acordului acestuia.

Sub un al doilea aspect, în lumina și a celor precizate anterior, Curtea constată că aserțiunile reclamantului în sensul nelegalității dispozițiilor regulamentare atacate reliefează o lipsă de înțelegere deplină a raporturilor dintre norma generală (Codul muncii) și norma specială, precum și a rolului, importanței și statutului special al personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, inclusiv limitările legale decurgând din acest statut special.

Astfel, după cum s-a arătat în jurisprudența relevantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție (deciziile nr.14/18.02.2008 și nr.23/12.05.2008, pronunțate de ÎCCJ-Secțiile Unite în soluționarea unor recursuri în interesul legii) și prin d eciziile Curții Constituționale nr. 1655/2010, nr. 1658/2010, nr. 872/2010, nr. 874/2010, care au stabilit, printre altele, că situația angajaților din sistemul public diferă de cea a angajaților din sistemul privat, statutul juridic al unei categorii de personal este configurat de normele legale referitoare la încheierea, executarea, suspendarea și încetarea raportului juridic de muncă sau de serviciu în care se află respectiva categorie .

În conformitate cu acest principiu, o categorie de personal căreia i s-a acordat un statut special, fiindu-i reglementate drepturi și obligații corespunzătoare, nu poate revendica drepturi specifice altor categorii de angajați sau, după caz, exercitarea unor drepturi în condițiile specifice angajaților obișnuiți/comuni, de natură fie să facă imposibilă îndeplinirea obligațiilor speciale, fie să rupă justul echilibru dintre drepturile și obligațiile care-i compun statutul special. Aceasta, deoarece printr-o abordare de o asemenea manieră se poate ajunge la transformarea statutului special într-unul privilegiat, contrar prevederilor art.16 alin.1 din Constituția României.

Prin urmare, personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea i se aplică normele speciale cuprinse în Legea nr. 567/2004 privind Statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului N_______ de Expertize Criminalistice , modificată și completată, în alte legi cu caracter special, precum Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, dar și în acte administrative cu caracter normativ, precum ROIIJ, domeniile reglementate de aceste acte normative putându-li-se aplica normele din Codul muncii doar în completare (atunci când normele speciale nu reglementează exhaustiv domeniul) și numai în măsura în care nu contravin legislației specifice categoriei de personal cu statut special.

Or, personalul din categoria căruia a făcut parte reclamantul este, după cum rezultă din chiar denumirea Legii nr. 567/2004, unul auxiliar, prin raportare logică la categoria principală care realizează, prin activitatea desfășurată, una dintre cele trei puteri ale statului, cea a magistraților/judecătorilor, fără ca aceasta să semnifice în vreun fel, cum eronat apreciază reclamantul, că ar fi lipsită de importanță sau că ar avea o importanță minoră.

Dimpotrivă, legiuitorul a considerat că activitatea personalului auxiliar de specialitate, de a ajuta la cea desfășurată de magistrați/judecători, a cărei finalitate este înfăptuirea justiției, este una de o importanță deosebită, sens în care a conferit personalului auxiliar un statut special, în conformitate cu legile menționate mai sus.

Aceasta nu înseamnă, cum eronat încearcă să susțină reclamantul, că activitatea personalului auxiliar de specialitate ar dobândi vreunul din atributele esențiale ale activității de înfăptuire a justiției, specifice magistraților/judecătorilor, întrucât, chiar și atunci când, în rarele genuri de cauze repetitive, tehnoredactează, la solicitarea membrilor completului de judecată și sub îndrumarea acestora, proiecte de hotărâri, pe baza modelului dat de aceștia, raționamentul juridic care stă la baza soluției adoptate și motivarea soluției sunt stabilite, în mod exclusiv, tot de către membrii completului de judecată, prin indicarea modelului care trebuie respectat și prin îndrumările acordate, rolul personalului auxiliar fiind, în mod evident, unul pur tehnic (de tehnoredactare), iar nu unul caracterizat prin prerogativele de „juris” și „dictio” (de a spune dreptul) .

Însă, statutul personalului auxiliar de specialitate presupune atât drepturi speciale, cât și obligații, incompatibilității, interdicții și restricții corespunzătoare, potrivit specificului activității desfășurate.

Or, una dintre caracteristicile activității de soluționare a cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecată/parchetelor este că numărul și complexitatea cauzelor pot avea fluctuații dese în timp, inclusiv în ceea ce privește proporția lor între diferitele secții ale instanțelor, ceea ce reclamă un instrument juridic flexibil la îndemâna celui care realizează managementul resurselor umane, reprezentat tocmai de instituția reglementată de alineatului 2 al art. 118 din Legea nr. 304/2004 și detaliată de normele regulamentare atacate în cauză, pentru a se asigura personalul auxiliar necesar și utilizarea acestuia în mod eficient.

Aceasta nu înseamnă, cum eronat consideră reclamantul, că actul de stabilire sau modificare a raportului de serviciu poate fi emis în mod discreționar sau că normele atacate ar permite acest lucru.

Este adevărat că normele speciale nu reglementează cuprinsul acestui act, dar în conformitate cu principiul potrivit căruia norma generală completează norma specială pentru situațiile pe care aceasta din urmă nu le prevede, trebuie să se aibă în vedere că, indiferent de calificarea dată acestui act (de drept administrativ sau de dreptul muncii), există obligația motivării corespunzătoare a lui, față de exigențele cuprinse în Secțiunea a -4-a din Capitolul III al Legii privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative nr.24/2000, republicată, și în art.31 din Constituția României, precum și în Codul muncii .Evident, în cazul nemotivării sau motivării abuzive ori cu exces de puterea, cel vătămat are deschisă calea acțiunii în justiție.

Totodată, în acest context, Curtea observă că funcțiile complexe îndeplinite de instituția reglementată de alineatului 2 al art. 118 din Legea nr. 304/2004 (modalitate specifică personalului auxiliar din instanțe și parchete de stabilire sau modificare a raporturilor de serviciu, dar și instrument juridic la îndemâna celui care realizează managementul resurselor umane în cadrul instanțelor și parchetelor de pe lângă acestea) justifică stabilirea sediului materiei în Legea de organizare judiciară.

În același sens, art. 43 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 stabilește că „Fiecare instanță judecătorească este condusă de un președinte care exercită atribuțiile manageriale în scopul organizării eficiente a activității acesteia”.

Prin urmare, după cum corect susține și pârâtul, este evident că la nivelul legii organice nu puteau fi detaliate în concret toate activitățile pe care trebuie să le desfășoare președintele unei instanțe în vederea organizării eficiente a activității. Tocmai din acest motiv, la nivel de legislație secundară au fost detaliate în concret atribuțiile președinților de instanță în cuprinsul art. 7 din Hotărârea Plenului nr. 1375/2015, între aceste atribuții fiind prevăzută repartizarea personalului din cadrul compartimentelor auxiliare ale curții de apel.

De asemenea, în raport de cele expuse, Curtea constată că instituția repartizării personalului din cadrul compartimentelor auxiliare este o creație a legiuitorului, iar nu a interpretului, cum nefundamentat încearcă să demonstreze reclamantul.

În altă ordine de idei, dispozițiile art. 41 și art. 42 din Codul Muncii, în contextul referitor la modificarea unilaterală a contractului individual de muncă, nu pot fi în contradicție cu dispozițiile regulamentare privind repartizarea pe secții a personalului auxiliar de specialitate întrucât există o legislație specială aplicabilă acestei categorii de personal, derogatorie de la normele generale.

În acest sens, raportul de serviciu al grefierului are la bază decizia de numire în funcție emisă de către președinții curților de apel sau, după caz, de procurorii generali ai parchetelor de pe lângă acestea, în a căror circumscripție teritorială urmează să își desfășoare activitatea și nu contractul individual de muncă.

De asemenea, în acord cu dispozițiile art. 37 din Legea nr. 567/2004 grefierii sunt numiți prin decizie de către președinții curților de apel. Această dispoziție se aplică și grefierilor care au absolvit Școala Națională de Grefieri, fiind vorba de unul dintre cazurile în care se poate emite dispoziția de numire în acord cu prevederile art. 33 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 567/2004.

Prin urmare, întrucât în cazul personalului auxiliar de specialitate, încheierea, executarea, modificarea și încetarea raportului juridic de serviciu sunt reglementate de legile speciale evocate mai sus, rezultă că nu este întemeiată susținerea reclamantului în sensul că dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din ROIIJ ar încălca prevederile art.41 și art.42 alin.1 din Codul muncii (reprezentând norme generale de modificare a raportului de muncă/serviciu, inaplicabile în cauză conform principiului specialia generalibus derogant) ori pe cele ale art.4, 13 și 58 din Legea nr. 24/2000 (care stabilesc reguli de emitere a legislației secundare și de intervenție a unor evenimente legislative, care în cauză, după cum rezultă din cele expuse anterior, au fost respectate) .

De altfel, Curtea observă că reclamantul este cel care, atunci când critică pentrru motive de neconstituționalitate prevederi dintr-un act administrativ normativ care nu este reglementat expres de legea fundamentală, ignoră nepermis raporturile dintre Constituția României, legislația primară și cea secundară.

Astfel, după cum s-a demonstrat mai sus, dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din ROIIJ reprezintă o aplicare detaliată a alineatului 2 al art. 118 din Legea nr. 304/2004, care, până la o decizie contrară a Curții Constituționale, beneficiază de o prezumție de constituționalitate, iar actele administrative cu caracter normativ, potrivit art.2 alin.1 lit. c din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, sunt emise în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, situație în care prezumția de constituționalitate de care beneficiază norma legală se răsfrânge și asupra actelor administrative emise în baza acelei norme, rezultând că nu pot fi primite criticile de neconstituționalitate formulate de reclamant în privința dispozițiilor regulamentare atacate în prezenta cauză.

În concluzie, Curtea constată că în totalitate sunt neîntemeiate criticile formulate de reclamant în privința capătului principal de cerere, iar capetele accesorii se vor respinge în consecință, în conformitate cu principiul accesorium sequitur principale .

Pentru ansamblul considerentelor evocate anterior, Curtea apreciază că prezenta acțiune este neîntemeiată în rest (în raport cu capătul de cerere subsidiar, respins pe excepție), urmând a o respinge în temeiul art. 18 din Legea nr.554/2004.

Totodată, în raport de disp. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea de Apel constată invocarea în fața sa a unei excepții de neconstituționalitate a disp. art. 118 alin.2 din Legea nr. 304/2004 și a disp. art. 23, art.55 și art.56 din Legea nr. 567/2004, față de prevederile art. 1 alin.3 și 5, art.11 alin.1 și 2, art. 15 alin.1 art.l6 alin. 1-3, art.20, art.4l alin. 1-3, art.42 alin. 1, art.53, art.73 alin.3 lit. j, l și p și art.124 alin.3 din Constituția României cu referire la art. 5 alin.1 și art.124 alin.1 și 2 din Constituție.

În drept, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 rep., „(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia . (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă . (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale (…) ”.

Astfel, în cauză, Curtea de apel apreciază ca fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate în ceea ce privește disp. art. 118 alin.2 din Legea nr. 304/2004: 1) excepția este ridicată în fața unei instanțe de judecată, respectiv Curtea de Apel București; 2) excepția de neconstituționalitate are legătură cu soluționarea cauzei, întrucât dispozițiile regulamentare atacate în prezenta cauză, respectiv art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din ROIIJ, reprezintă o aplicare detaliată a disp. art. 118 alin.2 din Legea nr. 304/2004; 3) excepția este invocată de o parte, respectiv partea reclamantă; 4) excepția de neconstituționalitate privește dispoziții dintr-o lege în vigoare; 5) nu rezultă că prevederile contestate de partea reclamantă ar fi fost declarate neconstituționale de Curtea Constituțională printr-o decizie anterioară , astfel că potențialitatea invocării în precedent a unei excepții de neconstituționalitate asupra unui aspect cu privire la care Curtea Constituțională să se fi pronunțat în sensul respingerii nu atrage inadmisibilitatea noii excepții.

În ce privește punctul de vedere al instanței asupra excepției, Curtea de Apel apreciază că acesta este obligatoriu față de disp. art. 29 alin. 4 din Legea nr. 47/1992 republicată doar în măsura în care excepția de neconstituționalitate ar fi fost invocată din oficiu, pentru motivarea încheierii de învestire, iar în celelalte ipoteze, anume atunci când titularul excepției este una dintre părțile litigante, instanța de judecată are facultatea de a prezenta o opinie. În cauza de față, pe fondul expunerii detaliate de părți a argumentelor în favoarea și în defavoarea excepției de neconstituționalitate, Curtea de apel se limitează la justificarea admisibilității sesizării Curții Constituționale în raport de disp. art. 29 din Legea nr. 47/1992, astfel cum a procedat mai sus.

Cât privește cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a disp. art. 23, art.55 și art.56 din Legea nr. 567/2004, Curtea o va respinge ca inadmisibilă, textul de lege menționat neavând legătură, în mod substanțial, cu soluționarea cauzei, alăturarea făcută de reclamant având un caracter forțat, fără fundament, astfel cum s-a arătat și mai sus, întrucât dispozițiile regulamentare atacate în prezenta cauză, respectiv art. 7 alin. (1) lit. e) și art. 48 din ROIIJ, nu prezintă nici o conexiune reală cu prevederile legale în discuție, reglementând instituții juridice absolut distincte, astfel că și în ipoteza în care s-ar admite excepția de neconstituționalitate în privința lor, acest lucru nu ar avea nici o influență asupra soluției adoptate în prezenta cauză.

Față de cele expuse, Curtea va sesiza Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 118 alin.2 din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost invocată de partea recurentă – reclamantă , respingând însă ca inadmisibilă cererea de sesizare cu excepția de neconstituționalitate a disp. art. 23, art.55 și art.56 din Legea nr. 567/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Admite excepția inadmisibilității capătului de cerere subsidiar și respinge în consecință acest capăt de cerere, ca fiind inadmisibil.

Respinge în rest acțiunea formulată de formulată de reclamantul H___ F_____ I_____ , cu domiciliul în HUNEDOARA, ___________________, _______________, J____ HUNEDOARA, în contradictoriu cu pârâtul C________ S_______ AL M____________ cu sediul în sector 6, București, CALEA PLEVNEI, nr. 141B, ca neîntemeiată.

Dispune sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a disp. art. 118 alin.2 din Legea nr. 304/2004.

Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a disp. art. 23, art.55 și art.56 din Legea nr. 567/2004, ca inadmisibilă.

Cu recurs în 48 de ore de la pronunțare în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare în privința celorlalte dispoziții.

Recursul se depune la C.A.B.-S-a VIII-a C__.

Pronunțarea se face prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței, conform art. 396 alin. 2 din Codul de procedură civilă, astăzi, 29.05.2020.