M-o tăt bosconit un nepot care-i ceteraș la operă să mărg la spectacol. Mi-o fo rușine să-i spui că io nu le am cu praznicele. Și nici nu poci sta țapăn atât-amar de vreme, drepți ca un cucuruz. Îs obijnuit cu munca, să am activitate. Da’ până la urmă dusu-m-am.

O râs muierea de mine. D-apoi cum? Dacă americanii și rușii o fo pă lună și s-o și plimbatără pă ea, io di ce nu m-oi duce la operă? Am plecat cu ghezeșu și am fo pontoș.

Înlontru, fain tare, un lompaș mare cu crăci bogate ca un corcoduș vinea din tavan, muierile tăte fain înșirate în târnațuri, zâși că așteptau colindători. I-am făcut servus la nepot și când s-o-ntunecat ceterașii-or amuțât și-o apărut un domn cu chepeneag care tăt făcea plecăciuni cătă noi. M-am pus șî io să fac plecăciuni cătă el, că doară așe-i frumos.

Și odată numa ce văd că să rădică plapoma ceea groasă din tavan și pă scenă o fată cinașă cu rochie de mireasă să trăjea în chip cu tăți și tare bine să râdea. Râdea și drojdea și să pupa cu tăți cum pupă albina florile. O chemat lume buluc, și le-o zâs la tăți haida-vi-ți încoace, la guștiulit și pișcoțît. La ăștia mult nu le-o trăbuit, s-or așezat care la masă, care pă conopei, pă unde apucau, luau din blide, beieu… nu era pită pă masă numa o sămătișă de horincă, da’ dacă-mi spunea nepotu că n-au, aduceam de acasă, și puneam în straiță niște ceapă, mămăligă, jumări…

Da cred zoiu că horinca o fo bună, că atâta-or țucat-o până s-or îmbârligat unu-ntr-altu ca hamurile când le ieu die pă cui. Așe-i fain, să mânci și să bei, că altu-n lume n-ai nici o haznă. Unu o rădicat polonicu și o făcut semn că: atenție, mă, are ceva de zîs omu’ aista! Și omu’ cela o luat glaja și s-o urcat pă masă. Tare fain le zâcea, mai fain ca o cătană. Fata noste, Violeta, s-o băgat în samă cu el, să-noda păstă el, pă lângă el, și gângurea țâpurit până când, o dat-o din hong așe de tare pă sus, pă la subțâre, de am crezut că-mi ies dinții pân ceafă. Treaba o fo și mai oblă când tăți s-or luat după ea și-or început să strâje laolaltă. Le merea melița și strâgau, de bine ce le merea, de buieci ce erau, că și io mai bag câte-un hularip diesta când umblu sângur pân pădure și scăp de tătă lumea, de nevastă, de soacră, de jițăl, de purcel, și-s hăl mai fericit și mai slobod om di pă lume.

După aia or destupat beutura și iar-or țurgălit o tură bună. Mă da’ ce drojdiesc ăștia la operă, mânca-i-ar beteșugu să-i mânce! De zâci că-s la campionat! Ducă-să-n betehania lor că nu-i coșer cu ăștia, tre să-i zâc la vară-me să aibe grijă de nepot.

Și-apăi când tăți s-or dus la lontru ca găinile la culcare, o rămas Violeta noste sângură, și să frământa și să ghiora, că bag sama c-or fi fostă ceva chițibușuri la mijloc. S-o dat oțâră să să hodine pă conopei și tăt scotea niște ciripuri. Fata asta cinașă avea niște țâțe faine ca aluatu pufos când iesă din tavă. Ca bulgării de coleșe când dau în foc. (să nu vă șie de bai, că doară n-am zâs ceva de pagubă)

Groscioru o vinit mai încolo, după pauză, când s-o rădicat iară plapoma din tavan și tătă lumea stătea la făgădău, la crâșmă, tăți feștiți, puțuliți, muierile și ficiorii laolaltă. Muierile îi tăt înceluiau pă ficiori, să acățau de ei, până mintenaș or vinit niște țâgăncușe bagaboante da’ tare cinașe, cu rochiile flenduri, care fujeu în tăte părțâle ca purecii die fotoghin. Un ficior cu nădraji din ceia strâmți ca ciuripii muierii s-o urcat pă masă și-atâta o tăt bontănit din pticioare, mândru de fuduliile lui ca papornițele de mărs la târg, până muierile s-or adunat ciopor pă lângă el și băteau din pălmi și să uitau numa’ la el.

No, da’ treaba s-o-mpuțât mai încolo, că de la atâta țucat horinca s-or dat pă sfadă. I-o zîs Violeta la ăsta care o drăgălit-o atuncea când or mărs la cabană, că amu i-i drag pă bolfosu’ cu care-o vinit, și-apăi la jițăl atâta i-o trăbuit. S-o umflat rîșcașu-n el, mama ticlazăului ce i-o sărit țandăra! L-o prins de brăcinari și să vezi ce țucăr i-o dat în gură! I-o chemat pe tăți și s-o încins bătaia. Unu s-o sulvucat la mîneci și țî l-o pus cu curu pă curpător, tăt l-o dubdit, i-o dat curechi la goarnă, și-așe țî l-o-mblătit până l-o făcut întinguș! Ăsta care o căpătat-o, o căscat ochii cât crumpele și cre’ că i s-o făcut cucu mnic.

Dacă nu vinea tată-so era vai și amar de curu lui. Tată-so era ceva mahăr, o vinit așe bucfenț, mare ca un hămbărgău și când o zîs tare și lung de s-o auzât hăpt în Finteuș: „nooooo, pân-aciiii ficiooooor! io te-am facut io te-omoooor!” s-o făcut liniște și nime n-o mai comentat nimica. D-apoi cum? Mie mi-o și dat lăcrămnile că parcă l-am vazut pă ticu, ’mniezo să-l ierte, când îmi dădea dărabe de pălmni ca la coasă, și din dibol nu mă scotea. Așe și tată-so: „na, mă, dibole, no, mai zâci că asta-i curvă?”

Mie nu mi-o vinit a crede că femeia asta cu țâțe așe faine îi o parapantă ca Nela a lui Gherghina a lui Săbădău, de-o mărs în Italia pă bani. Bătrânu’, tată-so, ocoș, i-o zîs mai dieparte: „Io așeeeee te-am învățaaaaat să te poooorți cu muiereaaaaa? ’Tu’-ți dumniezăiiiii tăi de coptil azi și mâneeee! D-apoi destea îmi faci tu mnie?”

Amu nu știu ce hibă o fi fost avută ficioru aista că tăți îi băgau de jină, care cum îl prindea, jap la moacă. Nu era băiat rău, știu io alții mai răi, da’ li s-o pus pata pă el și-l fugăreau ca pă hoții de cai. Mi-o părut bine că n-o vinit și Văsălie, că sărea și ăla la bătaie ș-apoi la câtui de prost, când auzea că țâțosa-i curvă, o lua între pticioare, că nu știi multe cela! Ăsta pă care-l băteau tăți, jițălu’ ăl tânăr, o rămas un ptic hăbăuc, oțâră s-o uitat chiaun de cap de gândeai că l-o lovit careva cu coasa-ntre binoacle. I-așe ni să clătărea roată-bină, și honioș, hudioș după scărmănală, o ieșit afară și dusu-s-o cătă casă. Nime nu l-o condus, măcar până la poartă. Io am știut de la-nceput că ăștia or sări la bătaie, că de la atâta jinars și de la atîta țucat te-mbeți ca prostu dacă nu te leji cu oțâră de slană. Te faci ca o izmeană, și te poate acăța în cui orișicine. Nu mai ești om, ești obdială. Tăt îi bine că nu s-or omorât.

Amu la sfârșit Violeta stătea în pat cu capu’ pă pernă, albă la față, slabă ca un petrinjel. Tușea de zâci că i-o rămas niște hoaspe pă ptiept, nu alunecau nici în jos nici în sus, oricât să chinuie să le scuipe. O fătucă cu surț i-o adus lompașu și laboșu lângă pat și i-o dat niște pirule înainte să să rădice. Fata noste o dat lipideu’ la o parte, o pus leveleandra pă ea și s-o trântit în jerunți la icoană. O-nceput a cânta molcom că avea năcaz mare.

După-aia o vinit și doftoru’, iar acela tânăr cu glaja cu care drăgălitu-s-o la cabană, plânjea ca un jițăl jugănit că di ce i-o vinit surechiul la fata noste. Zâcea c-o sămădit el niste bănuți de mărs la Paris. „Nu te năcăji, că merem! Să vezi tu cum merem noi la Paris, numa’ noi doi”, da’ ea îl lua la rost așe mai cu blândețe că „mă, da oare nu sîntem noi șozi, amu nu vezi că nu ni să mai vâjesc trebile?”

„Dară stai cuminte că merem, ascultă tu la mine că nu vorovesc prostii, nu te mai gândi! O să avem tăte helea!” Vreia el săracu să tomnească situația da ea s-o prăvălit din brață de la el ca un dumnicat de pită, o făcut din piept „hiiiii” și-o căzut ca și cosașii, pă spate.

O perit!

Rău mi-o părut după ea! Arză-o-ar focu’ de treabă, că doară domnu’ cu chepeneag care dădea din mânuri ca impegatu’ o știut de la bun început că fata noste trebe dusă la doctor. Avea un termometru în mână și le tăt arăta termometru’ cela pă care nu l-o pus jos deloc, da dejaba le-o tăt făcut semne, că ăștia numa drojdeau și râdeau. Niște oamini de nimica, cum n-am văzut nicări pă unde-am umblat! Dacă ar fi fostă niște oamini mai de ominie, cu frica lui Dumnezău, îl ascultau pă domnu cu termometru și merjeau la spital de prima dată. Amu fata noste nu era dusă pă hailantă lume. Da’ pă ei îi freca hamu’ să beie și să horească! Că așe-i când te-nhăitezi cu deștia care numa atâta știu: făgădău și curvăsăraie! Și muncă deloc! Să poate așe ceva?

D-apoi cum?

Mihaela Vîrlan este artist liric al Operei Române din Cluj, absolvent a Liceului de Muzică Sigismund Toduţă şi a Academiei de Muzică Gh Dima din Cluj

Material preluat cu permisiunea autorului