Cea de-a 52-a ediţie a Festivalului Toamna Muzicală Clujeană se încheie vineri 26 octombrie, la Casa Universitarilor, cu opera Valkiria de Wagner, din Inelul Nibelungilor, sub bagheta lui Gabriel Bebeşelea.

Vineri, 26 octombrie 2018, ora 18
Colegiul Academic

Toamna Muzicală Clujeană
Orchestra Filarmonicii de Stat „Transilvania”

Gabriel Bebeşelea dirijor

Corby Welch Siegmund
Alin Anca Hunding
Andrei Yvan Wotan
Ruxandra Donose Sieglinde
Heike Wessels Brünnhilde
Orsolya Veress Fricka

Oana Trîmbiţaş Helmwige
Daniela Păcurar Gerhilde
Yolanda Covacinschi Ortlinde
Melinda Duffner Waltraute
Valentina Puşcaş Siegrune
Antonia Cosmina Stancu Rossweisse
Laura Essig Schwertleite
Andreea Iftimescu Grimgerde

Richard Wagner
Die Walküre – operă în trei acte

Spectacol cu supratitrare în limba română

Gabriel Bebeşelea concepţie scenică
Cristian Spătaru dirijor asistent
Adina Mureşan, Alexandru Lazăr pregătirea muzicală
Attila Almási lumini

După două săptămâni intense de festival, după concerte mari, recitaluri de excepție, turnee naționale găzduite, săli de concerte arhipline și experiențe unice, ”Toamna Muzicală Clujeană” a ajuns la final. Nu la orice fel de final, ci la unul impresionant, glorios chiar: ”Valkiria”, a doua parte a tetralogei ”Inelul Nibelungilor” de Richard Wagner, una dintre cele mai complexe piese muzicale scrise vreodată. Orchestra Filarmonicii de Stat ”Transilvania”, sub bagheta lui Gabriel Bebeșelea, este singura orchestră din țară, din ultimele decenii, care a avut curajul să se implice într-un astfel de proiect.

Întrebat despre motivele care l-au îndemnat să demareze un proiect atât de măreț împreună cu Filarmonica de Stat ”Transilvania”, Gabriel Bebeșelea explică:

De ce ”Inelul Nibelungilor”? Tetralogia lui Wagner e o provocare din toate punctele de vedere. După această experiență, ieși, inevitabil, un muzician mai bun, mai rafinat, mai concentrat pe detaliu. Dar, mai ales, tetralogia iți ridică puternice dileme asupra condiției umane. Ascunse în subsidiarului poveștii mitologice, stau, de fapt, veșnice probleme ale societății și umanității, general valabile, indiferent de epocă. De ce la Cluj? Acest proiect este, dupa părerea mea, veriga lipsă în arta interpretativă românească. Tetralogia e realizată, în România, la câteva decenii distanță, asta însemnând că există generații de melomani care nu au trăit pe viu această experiență. Pentru că nu e muzică, nu e arta spectacolului (chiar și cel total, cum îl denumea Wagner însuși), ci e o trăire. Creația lui Wagner are un efect hipnotic și e firesc faptul că istoria muzicii s-a împărțit în “înainte” și “după” tetralogie. Filarmonica de Stat “Transilvania” e un ansamblu în continuă creștere și dorință de autodepășire, care poate fi hrănită doar cu astfel de provocări. Cum Wagner a fost ori iubit până la nivel de religie, ori detestat, dar în nici un caz ignorat, prezentarea în fața publicului clujean a acestui ambițios proiect e culminația provocărilor acestor stagiuni.

Vă invităm, deci, vineri, 26 octombrie, de la ora 18.00, la Colegiul Academic, să fiți martori la această amplă desfășurare de forțe care este ”Valkiria” și în jurul căreia se adună o pleiadă de staruri ale muzicii culte internaționale, cum ar fi Ruxandra Donose, Corby Welch, Heike Wessels, Andrei Yvan, Yolanda Covacinschi etc. Pentru doritorii care nu au apucat să găsească bilete la acest spectacol sau, pur și simplu, nu pot lua parte vineri la concert, deschidem joi, 25 octombrie, de la ora 18.00, repetiția generală cu public.

Valkiria de Richard Wagner este o operă în trei acte, compusă între anii 1852 și 1856.

Richard Wagner este unul dintre compozitorii care au adus mutaţii fundamentale în genul de operă, pe care l-a reconsiderat din prisma complexităţii fenomenului şi pentru care a sintetizat toate componentele atât de diverse ale genului – muzică, poezie, teatru, coregrafie, decor. Acest lucru s-a realizat prin implicarea compozitorului în toate detaliile operei – el a fost şi primul compozitor care şi-a scris singur libretele şi a dat roluri egale textului şi muzicii. Toate acestea au condus spre conceptul de Gesamtkunstwerk, opera de artă totală, care a avut implicaţii mult dincolo de domeniul operei. Numele lui Wagner se leagă de intensa manifestare a leitmotivului, iar în plan melodic în operele sale a apărut fenomenul de „melodie infinită”, ajutată de parametrul armonic.

Tetralogia Inelul Nibelungilor înglobează idealurile sale faţă de operă şi muzică, precum şi explorarea rădăcinilor culturii germane.

„După părerea mea, o adaptare a poveştii Nibelungilor ar fi un adevărat pas înainte şi cred că acel compozitor care ar duce la bun sfârşit o asemenea sarcină ar deveni omul epocii sale.” Această provocare profetică a fost făcută, în 1845, de Franz Brendel, editorul influentei reviste Neue Zeitschrift für Musik, într-o perioadă în care entuziasmul pentru poemul epic medieval Cântecul Nibelungilor era tot mai mare în Germania. Încă de la începutul secolului al XIX-lea, această legendă devenise tot mai populară, iar, prin anii ’40 importanţa ei fusese ridicată la rang de simbol în lupta pentru unificarea Germaniei. Wagner nu a fost nici primul, nici singurul compozitor de operă interesat de acest mit, însă a fost, de departe, cel mai influent. Cu ”Inelul Nibelungilor a devenit, într-adevăr, „omul epocii sale”.

Deşi iniţial conceput ca o singură dramă, Inelul a fost ulterior lărgit într-o vastă tetralogie: un ciclu de opere (Aurul Rinului, Valkiria, Siegfried şi Amurgul zeilor) pentru patru seri şi conţinând mai bine de 14 ore de muzică, compuse de Wagner pe parcursul a 26 de ani, de la primele schiţe ale libretului în 1848 pînă la ultimele retuşuri ale partiturii Amurgului zeilor, în 1874. A necesitat, de asemenea, construcţia unui teatru de operă special: în 1876, între 13 şi 17 august, Inelul Nibelungilor a fost pus în scenă pentru prima dată integral, la teatrul de la Bayreuth.

Deşi Inelul cuprinde patru opere, Wagner nu l-a considerat o tetralogie propriu-zisă, ci, mai degrabă, o trilogie cu un prolog (Aurul Rinului). În acesta din urmă, sunt stabilite premisele poveştii mitice, cu furtul iniţial al aurului Rinului, urmat de o serie de conflicte şi răzbunări care vor duce, în Amurgul zeilor, la moartea eroului Siegfried şi la însăşi distrugerea Valhallei. Cea de-a doua operă, Valkiria, a cărei acţiune este plasată temporal la aproximativ 20 de ani după Aurul Rinului, a fost subintitulată „prima zi a Inelului Nibelungilor” şi este, în fapt, începutul dramei. O dramă, prin influenţele filosofice notate mai sus, extrem de „umană”. Dacă Aurul Rinului este populat de zei, semizei şi alte creaturi supranaturale, Valkiria, în primul său act, mută accentul pe muritori, iar acţiunea se petrece departe de măreaţa Valhalla.

Esenţială pentru gândirea lui Wagner, orchestra este un factor major în dramaturgie prin aceea că nu doar susţine acţiunea, ci, foarte des, o şi produce. Mai mult, este extinsă prin instrumente construite după indicaţiile lui Wagner. Castelul zeilor, Valhalla, a fost imaginat de Wagner într-o sonoritate cu totul specială: compozitorul căuta un timbru care să evoce lumea bogată şi nobilă a zeilor, o combinaţie între sonoritatea cornului şi cea a trombonului. Această căutare a dus la crearea unui nou instrument – aşa-numita tubă wagneriană. Cele patru tube wagneriene pot fi auzite, de exemplu, reprezentând tunetul în furtuna cu care se deschide Actul I din Valkiria.

În Valkiria, Wagner pune semn de egalitate între cuvinte şi muzică fără să sacrifice nimic din cea din urmă. În special în Actul I această sinteză între muzică şi poezie ajunge la cel mai înalt nivel. Actele II şi III indică deja, chiar dacă încă discret, trecerea de la egalitatea dintre muzică şi text spre supremaţia muzicii.

Inelul este o operă complexă – cu siguranţă cea mai impunătoare din repertoriul muzicii culte – şi contradictorie al cărui înţeles nu a fost încă – dacă va fi vreodată – pe deplin formulat. Întocmai ca în cazul altor capodopere artistice, generaţii succesive continuă să găsească în el idei şi rezonanţe noi. Nucleul îl reprezintă conflictul dintre iubire şi putere: progresul uman înspre auto-cunoaştere şi compasiunea faţă de alţii sunt continuu ameninţate de dorinţa de putere şi de compromisurile la care obligă viaţa.

Oana Andreica

Geanina Simion