musicbeats cu Simon Trpčeski sau despre cum aduni oamenii cu acordeonul și cucerești lumea cu pianul

Vineri, 18 decembrie, de la ora 19.00, pe pagina de Facebook a Filarmonicii de Stat ”Transilvania”, vă oferim, deci, un cadou ”imperial” de Crăciun și o seară imperios necesară pentru iubitorii de muzică clasică.

Geanina Simion a discutat la un suc, în balon, cu artistul polivalent macedonean, care revine la Cluj după numai un an. Mulţumim pentru permisiunea de preluare a materialului.

E o seară de decembrie, 2020. Iar asta nu e ca și cum ai spune că e o seară de decembrie a oricărui an. Anul 2020 a început prin a se anunța puternic muzical, fiind Anul Beethoven. Nimic nu părea să-i poată lua marelui compozitor celebritatea. I-a luat-o însă un virus. A fost confuzie, apoi revoltă, apoi acceptare, apoi regândire de paradigmă. Dar și așa, muzica a încercat să străbată ziduri și interioare. De case sau de oameni.

Revenim. E o seară de decembrie, 2020. Nu foarte friguroasă, dar, și dacă ar fi, nimic nu-i va putea face pe clujeni să nu se adune în jurul unei mese de pe o terasă din Piața Muzeului, de exemplu. Poate doar legea. Închiderea tuturor teraselor. Interzicerea statului pe bordură în fața vreunui coffee shop. Forța. Însă câtă vreme luminile vor fi aprinse, ele vor menține aprinsă și iluzia normalității. Și tot iluzia normalității a generat și această întâlnire față în față, la un vin fiert cu mirodenii și portocale, cu unul dintre cei mai apreciați pianiști din ultimii ani, la nivel internațional: Simon Trpčeski.

Simon e un personaj cu mulți Simoni în el, iar asta vrea să sune a personaj complex, nu a altceva . Pendulează între cultura macedoneană, pe care o are în sânge, și cultura internațională. E plin de umor, dar îl surprinzi uneori cu o anumită melancolie, devine serios când vorbește despre muzică și râde când vorbește despre oameni. Și invers. Cântă la acordeon și ”spune” povești la pian. Important e să aibă o claviatură. Trăiește muzica tradițională macedoneană, iubește muzica clasică, compune muzică pop.

– Tatăl tău e judecător, iar mama ta farmacistă. O familie care pare că nu are nimic de-a face cu muzica. În aceste condiții, cum te-ai întâlnit tu cu pianul?

S.T.: – Așa pare. Că nu au avut de-a face cu muzica, dar nu e chiar așa. Părinții mei au crescut cu muzica tradițională macedoneană. Și așa am crescut, la rândul meu, și eu. Așa că, prima mea dragoste a fost acordeonul. Cel cu clape, nu cel cu butoane. Am început să cânt la acordeon de la 4 ani și jumătate, iar tata și-a dat destul de repede seama că am un talent special pentru asta. Am studiat, deci, acest instrument, cu un profesor, în particular. După care, am mers la Centrul Cultural pentru Copii din orașul meu, din Skopje, unde am continuat să studiez acordeonul cu un alt profesor.

– Și pianul?

S.T.: – Voiam să studiez acordeonul mai departe, la Școala de Muzică. Dar nu era nicio clasă pentru un astfel de instrument, așa că am ales instrumentul care mi s-a părut a fi cel mai apropiat de acordeon: pianul. Din cauza claviaturii, evident. Așa am ajuns să studiez pianul, dar, în paralel, continuam să merg la Centrul Cultural pentru Copii, unde studiam acordeonul. Eram talentat, am ajuns să fac parte din toate spectacolele și festivalurile pentru copii, chiar și dintr-un spectacol al Teatrului Național din Skopje. Toate acestea se întâmplau pe vremea când atât URSS, cât și vechea Iugoslavie se destrămau. În acest timp, cuplul Romanov a venit din Rusia la Skopje. Boris Romanov a devenit profesor de pian la Școala de Muzică, iar eu aveam cam 9 ani când am intrat la clasa lui. Acesta a fost marele meu noroc, pentru că abia acum am început să învăț ce înseamnă pianul la nivel înalt. El făcea parte din ”the good old russian school”, iar profesorul său fusese Konstantin Igumnov, profesor al multor pianiști ruși celebri. Acest Igumnov a cântat la pian, în primă audiție mondială, Sonata nr. 1 pentru pian de Rahmaninov. Un alt profesor de-al lui Boris Romanov (care, de altfel, chiar provenea din dinastia Romanovilor) a fost Yakov Milstein, prieten foarte apropiat de-al lui Sviatoslav Richter, unul dintre cei mai mari pianiști ai secolului XX.

– Ai intrat dintr-odată în alte cercuri, în alte lumi, cum ar veni.

S.T.: – Oarecum da, prin profesorul meu, Boris Romanov, care cunoscuse acele cercuri. Și acum ne transmitea mie și colegilor mei aceste cunoștințe. Erau timpuri dificile atunci pentru Macedonia. O perioadă de tranziție.

– Povestește-mi puțin despre acest context al tranziției și despre cum te-ai dezvoltat ca artist în el.

S.T.: – În primul rând, era dificil din punct de vedere financiar. Eu am crescut într-o familie foarte modestă.

– Foarte modestă? Cu tatăl judecător? N-aș zice chiar modestă.

S.T.: – Știu că acum un astfel de statut este privit altfel, dar atunci standardele de viață erau undeva foarte jos, iar să fii judecător în Macedonia, la acea oră, nu însemna nimic din punct de vedere financiar. Așa că trăiam ca majoritatea oamenilor, eram 3 frați, deci locuiam 5 persoane, plus bunica, într-un apartament de 54 metri pătrați. Cum, de altfel, cred că au trăit și majoritatea românilor. Bunica locuia cu noi pentru că trebuia să aibă grijă de mine și de frații mei cât timp părinții erau la muncă. Dar cred că acest mediu nu m-a îngrădit, din contră, cred că sentimentul ăsta pe care mi l-a dat familia este extrem de prețios și de generator de creativitate. Cum spunea Pavarotti: ”We had very little, but no one had more than us.” Cred că e foarte multă filosofie în vorbele astea. Având mai puțin, am învățat să lupt pentru mine, pentru succes, să merit ceea ce am.

– Și cum ai luptat pentru succes, Simon, în acel context?

S.T.: Atunci, în Macedonia, nu era niciun program special de dezvoltare pentru oamenii cu talente, deci profesorul meu, Boris Romanov, a considerat că, în aceste condiții, dezvoltarea mea înseamnă participarea la cât mai multe competiții. Problema era că nu prea aveam bani ca să merg la toate aceste competiții. Dar s-au găsit până la urmă câteva persoane care l-au respectat pe tata și l-au ajutat, sponsorizând unele dintre competițiile mele.

– Știi să spui povești. Și, ca să folosesc un termen de marketing, tu știi foarte bine să te ”vinzi” publicului.

S.T.: – Sunt sincer. Sinceritatea este neprețuită. Sunt eu. Nu am lucrat pe marketing cu nicio companie, în afară de promovarea CD-urilor mele. În ceea ce mă privește, eu sunt ”sufletul” carierei mele.

– Pentru că ești obișnuit să comunici cu oamenii de mic și atunci poți comunica și cu restul lumii. De aceea poți să faci singur asta.

S.T.: – Da. Am crescut cu oameni, înconjurat mereu de oameni. Socializarea era foarte importantă. Ne întâlneam în apartamentul mic, luam acordeonul, cântam și dansam acolo. Îmi place să fiu cu oameni.

– Simon, tu călătorești în toată lumea. Apropo de comunicarea cu publicul, care a fost cel mai ciudat moment pe care l-ai descrie în relația ta de artist cu publicul?

S.T.: – Îmi amintesc de un spectacol din Germania. Era prima dată când cântam pentru publicul german. La final, aveam impresia că publicul e foarte rece în felul în care aplaudă, dar momentul, chiar dacă era liniar ca intensitate, a fost foarte lung. Mi-am dat seama atunci că așa își exprimă ei entuziasmul, prin aplauze lungi, și că, de fapt, îmi arătau respectul lor. Apoi, a mai fost un moment ciudat în Slovenia, la Maribor. Era prin ianuarie, -16 grade afară, aveam un recital cu o lucrare din Brahms. Aveam senzația că publicul era mort. Rece. Înghețat. Mă tot întrebam la pauză ce se întâmplă, poate nu cânt bine, poate nu sunt în formă. Dar în a doua parte, nu știu ce s-a întâmplat, oamenii s-au deschis și am ajuns să cânt 5 bis-uri.

– Care a fost momentul când ai început să simți că atingi succesul?S.T.:

– În anul 2000. Acum 20 de ani. Acela a fost anul în care cariera mea a început să se schimbe. Am câștigat locul al doilea la World Piano Competition din Londra, iar patronul onorific al acestui eveniment a fost Prințul Charles. Am cântat cu London Philharmonic Orchestra și a fost un moment extraordinar.- Unde în lume îți place cel mai mult să cânți?

S.T.: – În Europa de Est.

– Da, pentru că ești de aici.

S.T.: – Da, dar cu toate astea, aici cânt cel mai rar. Nu am cântat în orașul meu natal de vreo 7 ani.

– De ce?

S.T.: – Nu m-au invitat.

– Poate nu au bani pentru asta.

S.T.: – În Macedonia sunt destui bani pentru cultură. Dar nu pentru orice cultură. (Zâmbește cinic.) Am predat vreo 11 ani și la Conservatorul din Skopje, dar am demisionat de 7 ani pentru că nu am timp de frustrări.

– Sistemul…

S.T.: – Cred că sistemul e făcut, de fapt, din individualități.

– E împărțită treaba. Uneori, intri o individualitate cu aripi și sistemul ți le taie. Poate fi și în sensul ăsta.

S.T.: – Dar susțin încă tinerii muzicieni, țin masterclass-uri în toată lumea.

– Povestește-ne despre întâlnirea cu publicul din Cluj. Despre ce ai cântat.

S.T.: – Sunt foarte bucuros să fiu aici din nou. Am fost anul trecut la ”Toamna Muzicală Clujeană” cu proiectul ”Makedonissimo” și am învățat atunci mult despre un altfel de public din România. Anul acesta, trebuia să fiu prezent iar în TMC, dar, din cauza pandemiei, nu s-a mai întâmplat. Mă bucur că am fost invitat iar să cânt aici, la Cluj. Fiind Anul Beethoven, am decis să când Concertul nr. 5 pentru pian, reprezentativ pentru perioada de maturitate a lui Beethoven. Se simte că era impresionat de personalitatea lui Napoleon Bonaparte, dar se simte mult și personalitatea autoritară a lui Beethoven. Totuși, lucrarea inspiră o anumită bucurie și e monumentală. Acesta e sentimentul. E ”Imperialul”, nume dat, de fapt, de editor, nu de Beethoven. Sunt timpuri ciudate pentru întreaga umanitate și cred că e un privilegiu, în aceste condiții, să poți să cânți așa ceva.

– Cum ai simțit Orchestra Filarmonicii de Stat ”Transilvania”?S.T.:

– Cum se întâmplă cu cei mai mulți dintre noi, la început parcă plana o stare de confuzie. Parcă nu ne venea să credem că suntem chiar acolo, pe scenă, și că vom cânta împreună. Sunt foarte recunoscător că au dat tot ce a fost mai bun, în ciuda tuturor restricțiilor legate de numărul de oameni, de distanțare, de purtarea de măști. E foarte greu să cânți în aceste condiții.

– Ce se întâmplă mai departe? De aici unde pleci?

S.T.: – La București. Voi cânta cu Orchestra Filarmonicii ”George Enescu”, în primul concert dirijat de Gabriel Bebeșelea în calitate de dirijor principal al acestei orchestre. Voi reveni la București anul viitor. Întâmplarea face că Macedonia s-a calificat pentru prima dată la European Championship și va avea două meciuri la București. Chiar atunci va fi și concertul meu, așa că plănuiesc o întâlnire cu echipa de forbal, dacă nu la concert, măcar la repetiții.

– Acum, că ne afectează pe toți pandemia și nu mai călătorești atât de mult, ce activități ai?

S.T.: – Mă pregătesc pentru un album solo, în special. Încă nu am început înregistrările. Mai și compun. Ar trebui să îți trimit niște piese pop pe care le-am compus.

– Pop? (Râd.) Ești un personaj foarte complex. Am început cu muzică tradițională macedoneană în ”Makedonissimo”, am văzut un alt Simon interpretând Beethoven, iar acum încheiem cu piese pop. Câți Simoni?

Râdem. Clujul e plin de lumini, ne urăm Crăciun fericit, An Nou Fericit, nu e nici Crăciun, nu e nici Anul Nou, dar, cu izolarea, e bine să te asiguri din timp cu urările. Deci, Crăciun fericit și An Nou Fericit și vouă.

Vineri, 18 decembrie, de la ora 19.00, pe pagina de Facebook a Filarmonicii de Stat ”Transilvania”, vă oferim, deci, un cadou ”imperial” de Crăciun și o seară imperios necesară pentru iubitorii de muzică clasică.

Music Beat