†ANDREI

Din harul lui Dumnezeu

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului

şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

Preacucernicului cler, Preacuviosului cin monahal şi dreptmăritorilor creştini din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului

Har, pace şi bucurie de la Domnul Hristos, Cel născut în iesle şi care aşteaptă  să-I dăruim inima noastră, iar de la noi binecuvântare

„Cine dă, lui îşi dă; cine face, lui îşi face”

„Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă” (Matei 2, 11).

Iubiţi fraţi şi surori,

Crăciunul este sărbătoarea darurilor. Cei trei magi, veniţi din Răsărit, când au ajuns la Pruncul Iisus i-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă. Noi la Crăciun le facem daruri celor dragi, în special copiilor şi ele nu sunt valoroase doar ca utilitate, ci sunt valoroase prin mesajul pe care-l poartă.

În mod special mamele, din preaplinul lor de dragoste, doresc să le dăruiască copiilor tot ceea ce e mai bun şi frumos. Le dăruiesc tablete, laptopuri şi câte altele. Sau nu numai celor mici, ci şi copiilor mari, mama de la ţară le aduce toate bunătăţile. Vasile Militaru cu haru-i poetic, redă cuvintele mamei: „Mi-era dor de tine maică …/ Ţi am adus vreo zece ouă,/ Nişte unt, iar colea-n traistă/ Nişte nuci, vreo două sute …/ Şi cu ochii plini de lacrimi/ Prinde iar să mă sărute”^[1].

Ce să zicem de bunica, care toată-i dăruire şi bunăvoinţă, care ne răsfaţă cu toate bunătăţile şi pe care Ştefan Octavian Iosif o aseamănă Duminicii preasfinte: „De câte ori priveam la ea,/ Cu dor mi-aduc aminte/ Sfiala ce mă cuprindea,/ Asemuind-o-n mintea mea/ Duminicii preasfinte …”^[2].

În seara de Crăciun copiii colindă şi, bineînţeles, primesc daruri. Şi textul colindelor exprimă această realitate: „Scoală, gazdă, şi fă foc,/ Şi ne-aruncă câte-un coc,/ De-o fi cocu mititel,/ Pune-un cârnăcior pe el,/ Cât rotiţa plugului,/ Umple straiţa pruncului”^[3].

Pe alocuri, de Crăciun, în atenţia credincioşilor sunt cei săraci, pentru că Domnul Hristos, vorbind de Judecata Universală, a subliniat importanţa faptelor milei trupeşti care vor trage greu în cumpănă: „Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”. (Matei 25, 34-36). Este limpede că e vorba de mărinimie, de dăruire, de faptele milei trupeşti.

Şi Patericul scoate în evidenţă importanţa faptelor milei trupeşti. La capitolul despre dragoste, un frate îl întreabă pe bătrânul său părinte: sunt doi fraţi; unul se roagă şi posteşte, iar celălalt are grijă de bolnavi. Care dintre cei doi este mai plăcut lui Dumnezeu? Răspunsul bătrânului: „cel ce şade cu tăcere, în chilia lui şi multă rugăciune face şi posteşte şase zile, dar nu are dragoste şi milostenie către fraţi, şi de s-ar spânzura de nările lui, nu poate să fie asemenea  celui ce slujeşte la bolnavi”^[4]. Această afirmaţie este cu atât mai adevărată, cu cât pandemia îi încearcă pe mulţi oameni care au nevoie de ajutorul nostru.       

Iubiţi credincioşi,

Magii cei mărinimoși ne învață să fim darnici. Ei au venit din Răsărit și I-au adus Pruncului Iisus daruri: aur, smirnă și tămâie. În general, sunt pomeniți cei trei magi sau trei crai: Melchior, Baltazar și Gașpar. Dar, o povestire spune că ar fi existat și un al patrulea mag: Artaban. El s-a înțeles cu cei trei să se întâlnească într-un anume loc din Babilon, înainte de a porni spre Betleem.

Artaban și-a vândut toate bunurile și a cumpărat trei pietre prețioase: un safir, un rubin și o perlă, pe care avea intenția să le dăruiască Noului născut. Plecând spre locul de întâlnire, a văzut un om rănit. I s-a făcut milă de el și, ca să-l poată interna într-un spital, a trebuit să vândă safirul. Întârziind cu bolnavul, când a ajuns la locul de întâlnire nu i-a mai găsit pe cei trei Magi, pentru că plecaseră.    

S-a dus singur spre Betleem. Când a ajuns acolo i s-a relatat că cei trei Magi au fost acolo, dar deja plecaseră. Ba mai mult, nu L-a găsit nici pe prunc, pentru că de frica lui Irod plecaseră cu familia în Egipt. Și atunci Artaban s-a hotărât să plece în Egipt. Era tocmai timpul când Irod omora pruncii, pentru a-L ucide pe Hristos. O biată femeie se lupta cu un soldat care era gata să-i omoare pruncul. Artaban i-a strigat soldatului: „Stai, îţi dau rubinul acesta dacă laşi copilul să trăiască”. Soldatul, ispitit de piatra scumpă, l-a lăsat viu pe copil.

Artaban a plecat în Egipt şi L-a căutat multă vreme pe Iisus şi nu l-a găsit. Abia după 33 de ani, ajungând din nou la Ierusalim, L-a găsit pe Domnul Hristos răstignit pe cruce. S-a hotărât să-I dea perla, pentru că atâta îi mai rămăsese. Dar pe când mergea spre El, a văzut doi soldaţi romani care brutalizau o fată. Le-a dat perla şi a salvat-o.

Ajungând în faţa crucii, L-a auzit pe Iisus zicându-i: „flămând am fost şi Mi-ai dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-ai dat să beau; gol am fost şi M-ai îmbrăcat: străin am fost şi M-ai primit; bolnav am fost şi M-ai cercetat: în închisoare am fost şi ai venit la Mine”. Artaban protestă: „Nu-i adevărat, niciodată nu ţi-am făcut acestea!”. Iar Domnul Hristos i-a răspuns: „Ştiu, ştiu totul! Dar salvând copilul femeii, ajutându-l pe omul bolnav, scăpând fata brutalizată de soldaţi, toate acestea Mie Mi le-ai făcut. Darurile tale, safirul, rubinul şi perla, au ajuns la Mine. Vei intra în Împărăţia Mea!”^[5].

Darurile vremelnice capătă valenţă veşnică. Nu în zadar Părintele Nicolae Steinhardt ne-a lăsat sintagma „dăruind vei dobândi”.     

Dreptmăritori creştini,

Darurile noaste vremelnice au consecinţe veşnice. Lucrul acesta îl înţelegem din multe relatări. Vă aduc în atenţie una. Pe 6 octombrie îl pomenim pe Sfântul Apostol Toma. Lui i s-a rânduit să facă misiune în India. Pe când se îndrepta înspre acolo, regele Indiei tocmai trimisese un emisar în Asia Mică ca să-i caute un arhitect care să-i ridice un palat impunător.

Întâlnindu-l pe drum, Toma i-a spus: „nu te mai osteni, eu sunt acel arhitect. Întoarce-te cu mine!”. S-a întors, şi regele Indiei i-a dat lui Toma mulţime de bani. Toma i-a luat şi i-a împărţit la cei săraci, bolnavi, necăjiţi, aflaţi în situaţii critice şi a propovăduit Evanghelia.

Când s-au terminat banii, regele a realizat ce se întâmplă şi l-a chemat pe Toma şi l-a întrebat: „Unde-i palatul?”. Palatul nu era nicăieri. Dar Toma i-a spus: „Ți-am zidit un palat în cer. Şi lucrul acesta s-a întâmplat datorită faptului că am împărţit banii celor săraci şi neajutoraţi”. Mânios, regele l-a întemniţat pe Toma, dar tocmai în acele împrejurări a murit fratele regelui. Ajungând în lumea de dincolo a fost întrebat de înger: „Unde ai vrea să locuieşti?”. Dintre toate palatele unul era mai frumos şi mai îmbietor şi a zis: „Aici aş vrea să locuiesc”. Dar îngerul i-a spus: „Nu poţi locui aici, pentru că acest palat l-a construit Toma pentru fratele tău regele! Doar dacă ai învoiala lui”.  

Şi revenindu-şi din moarte, i-a spus fratelui său, regele, cele ce se întâmplaseră. I-a descris palatul, fără să cunoască întâmplarea cu Sfântul Toma: „Uite frate, ce mi s-a întâmplat; am trecut dincolo; am văzut acolo un palat extraordinar şi mi s-a spus că e palatul tău. Cum poţi tu să ai un asemenea palat dincolo?”.

Şi atunci regele şi-a zis: „Acesta trebuie să fie palatul despre care spune Toma că mi l-a zidit prin împărţirea banilor mei la săraci”. L-a chemat la sine şi l-a eliberat din închisoare. Sfântul Toma şi-a continuat opera sa misionară de încreştinare în India^[6].       

Realizăm din această întâmplare, şi din multe altele, că faptele noastre vremelnice au consecinţe veşnice! Realizăm cât de importante sunt faptele milei creştine, cât de importantă este implicarea noastră socială. Înţelegem că prin faptele noastre bune ne putem face casă în ceruri. De fapt, ne şi spune Sfântul Pavel: „Căci ştim că, dacă acest cort, locuinţa noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică, în ceruri” (2 Corinteni 5, 1). Lucru acesta  îl spune în versuri poetul nostru, Ioan Alexandru în poezia Epitaf: „Pentru că s-a uitat cu milă/ La un căluţ snopit în bătăi/ Pentru că unei bătrâne ce se/ Aruncase în lac fugind de la azil/ I-a întins un cuvânt de salvare/ Pentru că-n sanctuarul inimii sale/ L-a iertat pe cel mai aprig vrăjmaş/ Pentru toate acestea şi mult mai mari/ Decât acestea pe care nimeni nu le-a ştiut/ Pentru că le făptuise la nevedere/ El n-a murit, ci numai doarme/ Până la înviere”^[7].       

      Iubiţi fraţi şi surori,

Crăciunul e sărbătoarea darurilor. Darul neexprimabil prin cuvinte este cel pe care-l face Cerul pământului, trimițându-L pe Domnul Hristos: „Să se nască şi să crească/ Să ne mântuiască”. Sfântul Pavel ne spune că atunci „când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Galateni 4, 4-5).

Domnul Iisus Hristos, cum mărturiseşte Sinodul IV ecumenic, este „Unul şi Acelaşi Dumnezeu cu adevărat şi om cu adevărat, din suflet raţional şi trup, de o fiinţă cu Tatăl  după dumnezeire şi de o fiinţă cu noi după omenitate; întru toate asemenea nouă afară de păcat; înainte de veci născut din Tatăl, după dumnezeire, iar în zilele de pe urmă din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după omenitate”^[8].     

În teologia populară, în colinde, Maica Domnului prezintă făpturii darul cerului, pe Domnul Iisus Hristos: „Colo-n câmpul înverzit/ Mică floare-a răsărit/ Maica Sfântă cum venea …/ Mica floare mi-o vedea/ Şi din gură-aşa grăia/ Floricică, floricea  …/ Ce eşti mândră ca o stea?/ Iată aici pe braţul meu/ Ţi-l aduc pe Dumnezeu”^[9].

În faţa acestui dar imens şi floricica dorea să-I dăruiască Domnului Hristos un dar: „Floricica se-nchina/ Şi miresme-I aducea”. Iar noi ce-i dăruim? Ne spune tot colindul ce-ar trebui să-I dăm: „Şi eu mică floricea/ Îi aduc inima mea”. Acesta-i darul cel mai mare pe care i-l putem face noi, oamenii.

Şi dacă-I dăm inima lui Hristos suntem foarte atenţi şi cu semenii noştri, întotdeauna, dar mai ales în această perioadă de pandemie care s-a întins peste tot. Şi dacă suntem atenţi, le facem daruri după puterea noastră, daruri mai mici sau mai mari.

În Predica de pe Munte, Domnul Hristos ne spune: „După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele … Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 16-21).

Voia Lui este să fim buni şi darnici întotdeauna, şi mai ales de Sărbători, iar încheierea o fac cu ajutorul colindului: „Acum te las, fii sănătos şi vesel de Crăciun,/ Dar nu uita când eşti voios, creştine să fii bun!”.

Vă dorim sărbători fericite şi binecuvântate de Crăciun, de Anul nou și de Bobotează! Cu sfântă preţuire,

†ANDREI

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului

şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

^[1] Vasile Militaru, A venit aseară mama.

^[2] Şt. O. Iosif, Poezii, Editura Facla, Timişoara, 1988, p. 33. 

^[3] Pamfil Bilţiu, Sculaţi, sculaţi, boieri mari , Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 75.

^[4] Patericul, Episcopia Ortodoxă Română Alba-Iulia, 1991, p. 347. 

^[5] Antonie Plămădeală, Tâlcuiri noi la texte vechi, Sibiu, 1989, p. 71.

^[6] Ibidem.

^[7] Ioan Alexandru, Imnele Iubirii, Cartea Românească, 1983, p. 222. 

^[8] Pr. Prof. Dr.  Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, 2, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1978, p. 35.  

^[9] Floricica, Versuri ale Madrigalului.