Concertul de închidere a stagiunii 2020/2021 este, fără îndoială, un eveniment de neratat. Alături de Orchestra Filarmonicii de Stat ”Transilvania” condusă de Gabriel Bebeșelea îl vom avea pe scena de la Cluj pe remarcabilul Andrei Ioniță, câștigător al Concursului Internațional Ceaikovski din 2015, la secțiunea violoncel. Acesta va interpreta o lucrare de Ceaikovski – ”Variațiuni pe o temă rococo”, lucrare care nu cere doar o excelentă tehnică a solistului, dar şi, în egală măsură, o concentrare la traducerea diferitelor stări sugerate de compozitor. Toate aceste caracteristici l-au făcut pe Liszt să exclame, la ascultarea lucrării, „În sfârşit muzică!”. Gabriel Bebeșelea despre concertul de vineri:”Închiderea stagiunii e o veritabilă mașină a timpului din perspectivă sonoră. Lucrarea centrală, de la care a pornit concepția repertorială, e “Variațiuni pe o temă rococo” de Ceaikovski, solist fiind remarcabilul Andrei Ioniță, el însuși câștigător al medaliei de aur la celebrul concurs Ceaikovski de la Moscova. Această lucrare e inspirată de o serie de compozitori de le curtea Ecaterinei cea Mare, din perioada artelor rococo. Cei mai importanți reprezentanți sunt Yevstigney Fomin și Maxim Berezovski, compozitori ai unor opere, simfonii și concerte instrumentale de o frumusețe covârșitoare, cu un secol înaintea lui Ceaikovski. Așadar, o sa interpretăm sursele de inspirație care au stat la baza acestei lucrări. Dar pe lângă cei doi, alt compozitor rococo mai e prezent: Giuseppe Sarti. Compozitor italian extrem de popular în epocă, dirijor la Ospedale della Pieta din Veneția (unde Vivaldi avusese postul cu puține decenii în urmă), maestro di cappella la Domul din Milano, citat de Mozart în ”Don Giovanni”, compozitor al curții de la Copenhaga, fusese adus la curtea Ecaterinei cea Mare și a fondat renumitul Conservator din Sankt Petersburg. Un detaliu care-l leagă de teritoriul Romaniei e faptul că între 1789-1791 fusese trimis de Ecaterina la Iași, împreună cu alți 300 de muzicieni, ca un cadou pentru iubitul său, prințul Grigorii Potemkin, a cărui armată avea cazarma principală din Războiul Ruso-Turc în capitala Moldovei.”Bilete aici:http://www.entertix.ro/…/concert-de-inchidere-a…

La fel cum cei mai talentați sportivi ai lumii visează la cucerirea unor medalii olimpice, tot așa, cei mai talentați muzicieni aspiră la cucerirea unei medalii în cel mai important concurs internațional de muzică clasică din lume – Concursul Internațional Ceaikovski. Și, la fel cum jocurile olimpice se desfășoară din patru în patru ani, tot așa se desfășoară și acest concurs.În Rusia, concursul are o popularitate enormă, iar publicul îl urmărește cu sufletul la gură. La nivel internațional, este cea mai importantă platformă de lansare a tinerilor muzicieni. Cu alte cuvinte, te poți considera bun dacă ai ajuns până acolo. Dacă ajungi să și câștigi o medalie, ești foarte bun. Dacă ajungi să câștigi medalia de aur la una dintre secțiunile acestui concurs, atunci ești deja un star și viața ta se schimbă definitiv. De-a lungul timpului, doar trei români au fost medaliați la acest concurs: soprana Maria Bieșu, violonistul Ștefan Ruha și violoncelistul Andrei Ioniță. Dintre cei trei, singurul care a fost premiat cu o medalie de aur este Andrei Ioniță.La 21 de ani, cați avea la ediția din 2015 a acestui concurs, Andrei Ioniță a câștigat aurul la secțiunea violoncel. Primul aur ceaikovskian din istoria școlii românești de muzică clasică.Este foarte dificil să-i iei un interviu lui Andrei Ioniță și să nu începi cu momentul concursului. Este greu să îl dezvălui publicului pe Andrei Ioniță, după un astfel de succes, altfel decât ca pe câștigătorul concursului. Evident că toată lumea îl întreabă despre această experiență.Și totuși.Pe mine m-a interesat mai mult ce poate urma DUPĂ această experiență. What`s next. Când ți-ai atins scopul, care e următorul?#musicbeats cu Andrei Ioniță.- Andrei, când ai știut că ești pregătit ca să ajungi acolo?A.I.: Nu m-am pregătit propriu-zis pentru concurs. La mine a fost o pregătire continuă. – Ce a însemnat pentru tine câștigarea acestei medalii?A.I.: – Concursul Ceaikovski este, în mod clar, cea mai bună platformă de vizibilitate pentru artiști.- Pentru toți artiștii?A.I.: – Până acum au fost patru secțiuni: pian, vioară, violoncel și canto. Așa a fost și când am participat eu, în 2015. Dar, din 2019, a fost introdusă și categoria suflătorilor. S-au produs mai multe schimbări în competiție, de când a preluat Valeri Gherghiev conducerea Comitetului de Organizare a Concursului, în 2011. De pildă, tot el a împărțit concursul între două orașe: Sankt Petersburg și Moscova. Până atunci a fost doar la Moscova. Revenind la cum se schimbă viața unui câștigător de un astfel de concurs, trebuie să spun că nu a fost prima competiție de anvergură la care participasem. Mai câștigasem și Concursul ARD din München, care mie mi s-a părut și mai dur decât Ceaikovski. Acolo au trecut mai departe doar trei finaliști, iar la Ceaikovski șase. Deci aveam deja o experiență competițională solidă. Totuși, prestigiul acestui concurs m-a pus într-adevăr pe harta internațională. Sunt foarte multe concursuri în lume. Prea multe. Muzicienii iau premii la aceste competiții, dar nu mai sunt atât de ”prețioase”. E foarte dificil pentru participanți să se remarce tocmai din cauza multitudinii de concursuri. Dar Concursul Internațional Ceaikovski este altceva. E pur și simplu o carte de vizită pentru oricine ajunge acolo. Iar medalia mea de aur nu a fost importantă doar pentru mine, ci a reprezentat, de fapt, un moment istoric pentru școala muzicală românească.- Bănuiesc că oricărui câștigător i se deschid, instant, foarte multe oportunități. Cunoști câștigători care, în schimb, au fost doar un fel de ”one hit wonder” și apoi gata?A.I.: – Cunosc câștigători de premiul I care au avut o carieră decentă, dar care nu au avut avântul internațional la care te-ai fi așteptat.- De ce crezi că s-a întâmplat asta?A.I.: – Cine știe, poate din cauza condițiilor, poate din cauza zonei din care proveneau. – Tu cum ai văzut participarea la acest concurs? Ca pe o treaptă necesară în evoluția personală pentru autovalidare sau a fost, mai degrabă, o alegere pragmatică?A.I.: – Ultima variantă, clar. Astfel de competiții sunt, după părerea mea, un rău necesar. Noi, ca muzicieni clasici, nu ar trebui să avem în sânge o activitate competițională atât de puternică. Noi facem muzică. Dar e nevoie de așa ceva dacă vrei să faci carieră. E o platformă de lansare. Alți muzicieni talentați, din țările vestice, ajungeau la vârsta de 15-16 ani să fie prezentați unor dirijori de talie internațională doar pentru că au beneficiat de contextul favorabil oferit de țările dezvoltate. Față de ei, când eu am participat la competiții, eram doar un student care locuia de trei ani la Berlin, unde locuiesc și acum. Dacă vii dintr-un spațiu defavorizat cum e România, participarea la un concurs cum e Ceaikovski e rampa de lansare.- Provii dintr-o famile de muzicieni? Te întreb asta pentru că o familie de muzicieni înțelege mai bine etapele prin care trebuie să treacă, în dezvoltarea lui, un muzician de talie internațională. Și știe cum să îi ofere susținere. A.I.: – Nu, nu provin dintr-o familie de muzicieni, dar provin dintr-o familie muzicală. Mama a cântat ca amatoare în diverse coruri. Dar sunt primul din familie care face din muzică o profesie. Iar în ceea ce privește susținerea, nu vreau să pară o poveste lacrimogenă, dar mama m-a crescut singură. Tata a murit când eu aveam un an și patru luni. M-a sprijinit total pentru că a simțit că e chemarea mea. Îmi căra violoncelul în drum spre casă. La 18 ani, am plecat la Berlin cu câțiva bani cash de acasă și am făcut un pact cu mine însumi: că dacă nu voi reuși să mă întrețin singur, mă voi întoarce acasă. Dar au apărut niște recitaluri unde am mai câștigat ceva bani, plus ce mai câștigam la diverse concursuri și, astfel, am reușit să mă întrețin. La Berlin, avantajul e că studiile sunt finanțate de stat și că plătești o sumă destul de mică pentru anumite taxe.- Cum ai simțit Berlinul?A.I.: – Există acolo o emulație culturală și un nivel extraordinar. Față de alte capitale europene, prețurile sunt accesibile, astfel că, deși mulți tineri studiază în orașele de pe lângă Berlin, preferă să locuiască în Berlin, nu acolo. E un oraș bun pentru trăit. – Cum e lumea muzicală din Berlin?A.I.: – Sfera muzicală din Berlin are cel mai înalt nivel. Are opt orchestre profesioniste. Am observat în ultima vreme și un exod al generației tinere din America înspre Berlin. Tocmai din cauza finanțării pe care o oferă statul german pentru studii. – Eu asociez Berlinul cu arta contemporană, cu Bauhaus, cu arta alternativă. Cum e în muzică?A.I.: La fel. E foarte multă muzică contemporană. Există foarte mult interes pentru așa ceva. Am fost la concerte cu mai multe lucrări, unde lucrările contemporane au fost cel mai bine primite de către public. E un oraș în care, ca muzician, este foarte dificil să te impui, dar în care devii mai puternic. Dacă sunt invitat să cânt într-un recital internațional, imediat recunosc berlinezii după privire. Sunt oarecum mai profi, mai critici, au în ochi ceva de genul ”we`ve been through a lot”. – Ce s-a întâmplat imediat după Concursul Ceaikovski? A năvălit presa, au năvălit agențiile, atelierele de croitorie etc.?A.I.: – Da, presa a reacționat o vreme, chiar după concurs. Am primit multe invitații la recitaluri, în România am devenit un fel de superstar. Am început colaborarea cu o agenție de impresariat din Germania, dar o cunoșteam deja pe agentă de dinainte de concurs.- S-a schimbat ceva în marketingul personal?A.I.: – Nu neapărat. Fac totul prin mine însumi. Înțeleg că organizatorii de concerte au nevoie de strategii de marketing pentru a vinde bilete, dar, din punctul de vedere al artistului, au nu sunt total de acord cu această egomanie a unor artiști, cu cultul personalității artistului de muzică clasică într-o manieră apropiată de artiștii din muzica pop-rock. Nu mi se pare chiar OK din punct de vedere moral. Se pierde din aspectul meritoriu al artistului, se insistă, în schimb, pe ședințele de shooting. – Care sunt provocările după ”momentul 2015”?A.I.: – În primul rând, revenirea la programul normal de concerte. Multe dintre ele au fost anulate și acum sunt reprogramate. În al doilea rând, sper că vor urma mai multe concerte la pian.- La pian?!A.I.: – Da. Știi că eu am studiat pianul înainte de violoncel? De la 5 ani. Iar acum, în pandemie, am reluat studiul pianului. La sfârșitul lunii mai, am cântat la Filarmonica din Brașov în dublă ipostază solistică: atât la pian, cât și la violoncel. Îmi doresc să concertez cât mai mult ca pianist.- Cum ar fi să îți impui provocarea de a câștiga Concursul Ceaikovski la pian, după ce l-ai câștigat la violoncel?A.I.: – Ssssst! Asta ar însemna că ar trebui în doi ani să reușesc să ating un nivel de concurs, pentru că dacă aș rata concursul din 2023, pentru următorul nu aș mai fi eligibil din cauza vârstei. Dar eu nu sunt genul care să se pregătească pentru concurs ca pentru maraton, la mine a fost continuă pregătirea și la violoncel. – Ai mai cântat la Cluj?A.I.: – Acum ar fi a treia oară. Dar e prima dată cu Orchestra Filarmonicii de Stat ”Transilvania”. – Vei cânta chiar piesa cu care ai câștigat Concursul Ceaikovski. ”Variațiunile pe o temă rococo” de Ceaikovski. Ce transmiți tu prin această lucrare? Ce înseamnă ea pentru tine?A.I.: – Am cântat, da, această lucrare în concurs pentru că a fost o lucrare impusă. Este singura lucrare pentru violoncel de Ceaikovski. Dar e și lucrarea pe care am cântat-o prima dată când am cântat alături de o orchestră. Avea 14 ani, eram pe scena Ateneului la un concert de Crăciun. Pe lângă nivelul atletic, lucrarea îți permite o libertate de expresie care te face să descoperi în ea mereu ceva nou. Deci, vineri seara voi cânta lucrarea în mod diferit decât am cântat-o azi la repetiție, de exemplu. În plus, ascultată în interpretarea unor violonceliști diferiți, lucrarea îți creează impresii foarte diferite. E atipică pentru Ceaikovski. – De ce atipică?A.I.: – Ceaikovski e cel mai ”rus” compozitor dintre toți. Cu foarte multe influențe populare în muzica lui. Dar aici e atipic, influențele rusești sunt foarte stilizate. Te-ai aștepta la un influx rusesc, dar nu. Iar celebra Variațiune a 7-a e una dintre cele mai grele lucrări pentru violoncel. – Dacă în fața ta s-ar afla acum un tânăr care nu a prea fost la concerte de muzică clasică, care nu știe cine ești, ce i-ai transmite înainte de concertul de vineri? Cu ce l-ai atrage?A.I.: – În primul rând, să nu-i fie teamă de dresscode. Niște jeanși și o cămașă ajung. Apoi, dacă te duci la un concert de muzică clasică, du-te cu inima deschisă pentru a te încărca emoțional. Pentru că muzica are cea mai mare capacitate de a face asta. Fii ca un burete. Mergi la un concert, nu la un spectacol. E o diferență.- Aici ai foarte mare dreptate. Cei care nu sunt obișnuiți cu concertele de muzică clasică așteaptă să fie stimulați și vizual. Dar pe scenă sunt doar instrumentiști care ”produc” muzică. Nu se întâmplă, efectiv, nimic. Trebuie să lași să se întâmple în tine, primind muzica. Tu ce faci dincolo de muzică? Când și tu ești doar un tânăr.A.I.: – Muzica îți ocupă tot universul emoțional. Nu mai prea ai energia de a te ocupa de alte activități, în mod concret. Dar mai citesc, mai ascult muzică, ies cu prietenii, merg la muzee. – Ce citești?A.I.: Acum citesc biografia lui Piatigorsky. – Cine e?A.I.: – Un violoncelist.- Deci tot muzică. (Râdem.)Andrei Ioniță va fi vineri, 25 iunie, pentru prima dată, pe scena Filarmonicii de Stat ”Transilvania”. Alături de Orchestra condusă de Gabriel Bebeșelea, va închide nu doar programul serii, ci și stagiunea 2020/2021. Un moment pe care, cu siguranță, îl vom ține minte.