A apărut cartea Liceul de Muzică din Cluj, în care violoncelista Camelia Tulbaș rememorează câteva amintiri din internat, din anii 70-80 Printre persoanele care apar în carte se numără și pictorul Lucian Matiș, răpus de gloanțe în faa hotelului Continental din centrul orașului, în data de 21 decembrie 1989. Mihai Bacalu

Liceul de Muzică din Cluj, Camelia Tulbaș

Capitolul 9. Lucian Matiș

Începând cu acei ani am început să ne simţim tinereţea. La caminul de pe 6 Martie au început să se facă renovări. Întregul an am fost cazate pe strada 23 August, unde iniţial fusese doar căminul de băieţi.

Clădirea avea două mari pavilioane: în partea dreaptă erau acum dormitoarele noastre şi în stânga erau cazaţi băieţii. Ne despărţea doar curtea interioară şi din dormitorul nostru se vedeau geamurile dormitoarelor băieţilor, dincolo de balustrada balconului lung de lemn, pe care tropăiau grăbiţi dimineaţa spre baie sau se plimbau alene înspre seară. Printre ai noştri erau cazaţi şi câţiva elevi de la Arte Plastice, foarte puţini la număr.

Seara ne strângeam la televizor, băieţi şi fete, într-o sală de meditaţii din fundul curţii. Stăteam cocoţaţi pe bănci, înghesuiţi unul într-altul şi ne uitam la câte-un film alb-negru. Sala era plină ochi în fiecare seară, dar în timpul zilei era aproape pustie. Ne mai întâlneam acolo doar din întâmplare, dacă treceam pe-acolo și intram așa, din plictiseală, ca să vedem dacă e cumva, cineva înăuntru .

În sala aceea de meditații l-am cunoscut pe Lucian Matiș, elev pe atunci la Liceul de Arte Plastice. Eu aveam cincisprezece ani și el aproape optsprezece. Avea o faţă plăcută, deschisă și atrăgătoare. Inteligent, sociabil și vesel, cu ochi pătrunzători și vii, era mereu prezent lângă tine și interesat de lumea din jur, dar undeva, în interior, avea o lume numai a lui, infinit mai profundă.

Purta aproape tot timpul cu el o mapă cu desene, legată cu elastic și, când te așteptai mai puțin, în toiul oricărei discuții, deschidea mapa, scotea din buzunar un cărbune și începea să deseneze. Ceva i se păruse interesant. Te desena pe tine, sau ceva ce-i atrăsese lui atenția. Îți spunea să vorbești mai departe, dar el desena. Dacă te supărai, te privea cu ochii lui inocenți, îți zâmbea, îți spunea să mai stai un pic și desena mai departe. Îl pierdeai în lumea lui.

Nu-i plăcea să-și arate desenele. Mi le-a arătat totuși odată, trecând în fugă peste ele. Erau tot felul de schițe și crochiuri: mușchi, atitudini, expresii faciale, lumini și umbre. Oameni priviți în ansamblu și în detaliu, din unghiuri diferite. Erau un fel de exerciții. Mie mi-au plăcut. Erau frumoase. El a strâmbat din nas și a închis mapa. I-a pus elasticul și a pus-o în spatele lui, pe bancă. Am înțeles și nu l-am mai rugat niciodată să-mi mai arate schițele.

Fiind apropiați ca fire, mai singuratici și mai tăcuți și întâlnindu-ne mereu, am devenit prieteni. Eu îi spuneam scurt, Luci. Și ca-n poveștile din vremea tinereții, de Luci se îndrăgostise o colegă, lui îi plăcea de mine iar mie de-un contrabasist din clasa paralelă. Dar bineînţeles că şi contrabasistul era îndrăgostit de alta. Aşa că eu îmi petreceam serile pe bancă lângă Luci, uitându-ne la câte un film alb-negru, scrutând sala pe întuneric, să-mi văd contrabasistul.

Luci îmi făcea loc lângă el şi îl vedeam cu coada ochiului cum se uita la mine. Când mă-ntorceam spre el, zâmbea:

– Tu nu vezi că nu-i pasă? Uite că mie-mi pasă!

Şi mă prindea pe după umeri, lipindu-mă de el şi-şi apăsa obrazul peste obrazul meu. Aşa cum stăteam noi acolo, înghesuiţi pe bănci, iradia căldura lui prin toate hainele şi parcă te prindea o vrajă, un fel de înţeles adânc ce emana din el. Avea o sensibilitate ce transforma toată lumea din jur, dându-i vibraţii magice.

Întreg anul acela, tot timpul liber, aşa puţin cât l-am avut, l-am petrecut cu Luci. Mergeam în grădina botanică cu trusa lui de lucru şi stăteam acolo ore întregi privindu-l cum pictează, pierdut în lumea lui, în care tot ce exista se transforma în culoare. Am fost mereu vrajită de artele vizuale şi mă simţeam fantastic văzând cum cineva lucrează profesionist ce aş fi vrut să fac şi eu.

Avea un fel deosebit de a observa totul în amănunt şi m-a învăţat plin de răbdare să privesc lumea cu ochii lui de pictor. Orice lucru mărunt şi fără importanţă prindea semnificaţie privind prin ochii lui. Totul intra cumva într-o dimensiune nouă, în care obiectele vibrau şi respirau şi în adâncul lor, simţeai că au un suflet. Şi m-a învăţat că orice sunet şi orice sentiment are culoarea lui.

Într-o zi m-a chemat în sala de meditaţii zicându-mi misterios că vrea să-mi arate ceva. Și-a deschis nehotărât mapa şi mi-a arătat un desen. Îmi făcuse portretul în creion, fără să-i pozez vreodată. Semăna foarte bine cu mine, dar surprinzător, mă descoperise şi-n interior, de parcă mă simţise pe de-a-ntregul. L-am rugat să mi-l dea, dar n-a vrut. A închis posesor mapa şi a zis că vrea să-l păstreze. Degeaba am insistat, că n-a vrut să mi-l dea, oricât am fost de apropiaţi. Mi-a promis că-mi face altul, că ăsta-i doar a lui şi-l vrea ca amintire. Nu mi-a făcut un altul, sau poate n-am ştiut. Nu stiu de ce, dar n-am mai insistat nici eu. M-am gandit ca este timp destul. Eu m-am luat cu studiul meu, cu şcoala şi cu muzica şi ne-am trezit că-i vară şi a venit vacanţa.

Când am revenit în toamnă eram deja mutate în celălalt cămin, nou renovat, de pe 6 Martie. Băieţii au ramas acolo, pe 23 August. Trecuse oricum vara si acum eram amandoi foarte ocupaţi: eu cu violoncelul, el cu pictura, uitând să ne mai întâlnim, acaparaţi cu totul de lumea noastră mică. Ne mai vedeam pe stradă, aşa din întâmplare, fiecare ocupat cu cercul lui de prieteni. Ne salutam doar şi ne priveam zâmbind.

Am auzit apoi că a intrat primul la Institutul de Arte Plastice din Cluj şi a terminat cu zece. Nu m-am mirat.

Era in esenţa lui un artist şi avea un talent deosebit. Ultima dată l-am văzut într-un troleibuz în Cluj, într-o vacanţă când mergeam la gară, fiind deja studentă. Eu aşteptam la uşă să cobor şi el a urcat precipitat pe scări.

Ne-am salutat surprinşi şi bucuroşi şi am schimbat vreo două vorbe, atât cât am putut vorbi în câteva minute. A fost un şoc să aflu mai târziu că a fost împuşcat în Cluj, în Piaţa Libertăţii, în 21 Decembrie 1989. Un glonte tras de un soldat inconştient a nimerit în inima lui caldă şi a oprit-o pentru noi. Nu m-a mirat deloc că a fost revoltat, cum revoltaţi am fost noi toţi. Am inţeles ce a facut, pentru că îl cunoşteam şi ştiam cât de mult ţine la libertate.

Ce m-a durut mai mult, a fost că am putut să uit neiertat de repede şi de uşor un om care mi-a fost o vreme atât de apropiat. Că nu m-am mai gândit la el de parcă nici nu ar fi fost şi ca am aflat târziu, din ziar şi de la alţii, ce i s-a întâmplat. Că a murit. Acolo, in piaţă, împuşcat.

Ne despărţim mult prea uşor şi iremediabil. Când suntem împreună nu ne dăm seama cât de dureros de unice sunt unele clipe din viaţa noastră şi păşim peste ele banal, fără să tresărim măcar. Ne purtăm cu inconştientă nepasare, ba chiar cu indulgenţă, cu oameni care ţin la noi, de parcă ni s-ar cuveni totul, deşi nu merităm nimic.

Credem că viața ne aşteaptă şi ne putem întoarce înapoi atunci când avem chef şi le vom găsi pe toate neschimbate, aşa cum le-am lăsat. Nu realizăm că nu vom mai găsi nimic atunci cand ne întoarcem. Lăsăm să treacă pe lângă noi lucruri esențiale și nici măcar nu înțelegem că trecerea e ireversibilă, agățându-ne cu frenezie de lucruri mărunte.

Abia târziu când ne uităm în urmă, mult prea târziu ca să mai putem schimba ceva, ne dăm seama de valoarea unor clipe și a unor oameni ce-au fost o vreme lângă noi. Atunci înțelegem ce prețioși au fost și ce puține suflete cu adevărat alese, am întâlnit în drum.

Ne mai rămâne tristețea și amintirea și în prea târzia înțelepciune, ne mai rămâne măcar bucuria de a le fi cunoscut.

O stradă din Cluj are acum numele lui Lucian Matiș, dar eu cred că-i puțin. Luci ar fi fost mult mai mulțumit dacă ar fi putut să trăiască liber și să picteze încă.

Camelia Tulbaș