In cazul nostru, al romanilor, situatia e exacerbata de faptul ca – haideti s-o recunoastem! – nu suntem un popor optimist. Dar nici un popor pesimist nu suntem. Suntem un popor mioritic – prin urmare, un popor maniacal-depresiv.

Vorba lui Caragiale: Simtim enorm si vedem monstruos. Pendulam cu o constanta demna de cauze mai bune intre “suntem cei mai drepti si mai viteji dintre traci”, locuitori constant ai Gradinii Maicii Domnului, prin ale caror vine curge un sange de Traian, si “suntem un popor de lenesi si mincinosi”, “avem o tara frumoasa, pacat ca-i locuita”. Romanica, nu Romania. Si suntem sinceri de fiecare data. E, asadar, mai mult decat normal sa fim maniacal-depresivi cand vine vorba despre centenarul Marii Uniri: Ce-am fost si ce-am ajuns! O tara in care copiii cresc cu gandul plecarii, o tara macinata de coruptie de sus pana jos, si de la stanga la dreapta, incapabila sa organizeze macar niste festivitati mai Doamne-ajuta. Nu-i de mirare ca-n romaneste expresia “mai Doamne-ajuta” echivaleaza cu “cat de cat bine”, “tot e ceva” (cu subtextul ca mai ajuta si Domnul, ca macar are “materialul clientului” cu care sa lucreze; tot e ceva mai bine decat nimic).

Politolog Alin Fumurescu