Una dintre performanţele notabile ale avocatului Predoiu, în timpul ministeriatului anterior de la Justiţie, a fost blocarea executării silite a firmei OMV Petrom, pe care o reprezenta cabinetul de avocatură la care era asociat, Zamfirescu Racoţi Predoiu. Miza erau câteva milioane de euro pe care petroliştii au reuşit în final să le păstreze în buzunar.

Doi fraţi avocaţi au obţinut în urmă cu un deceniu o sentinţă favorabilă, prin care puteau executa silit firma autriacă OMV Petrom, cu suma de 51 de milioane lei, în jur de 11 milioane euro. Erau despăgubiri obţinute în virtutea reconstituirii dreptului de proprietate a familiei, constând în redevenţe, pentru un teren petrolifer din Boldeşti- Prahova.

OMV Petrom s-a opus achitării redevenţelor, susţinând că e problema Statutului Român despăgubirea pe baza legilor fondului funciar, dar avocaţii Stegăroiu au arătat că procesul lor de revendicare a fost demarat înainte de privatizarea petrolului românesc.

Pentru a bloca executarea silită prin care fraţii Stegăroiu demaraseră deja procedura de sechestru, avocaţii Zamfirescu Racoţi Predoiu au recurs la o procedură neortodoxă, iniţiind simultan acţiuni pe rolul fiecărei judecătorii de sector. A fost suficientă o soluţie favorabilă şi Petrom a reuşit să rămână cu combustibilul şi clădirile asupra cărora fusese instituit sechestrul. Oficial, predoiu se suspendase din firmă, în perioada în care era ministru al Justiţiei.

Avocaţii Petrom au contraatacat şi fraţii Stegăroiu s-au văzut la doi paşi de ipostaza de a da bani din buzunar petroliştilor, pentru impertinenţa de a fi încercat să execute o decizie irevocabilă a justitiţiei. Ei au reuşit să anuleze totuşi soluţia judecătoarei Andrea Chiş, care îi obligase să plătească daune pentru imobilizarea activelor Petrom.

După aproape două decenii de procese, timp în care le-a trecut glonţul insolvenţei pe la urechi, austriecii de la OMV Petrom au reuşit printr-o cale specială de atac, să întoarcă rezultatul în favoarea lor la Curtea Supremă.

Vă oferim motivarea deciziei din cel de-al doilea ciclu procesual.

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A III A CIVILĂ

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

Dosar nr.XXXXXXXXXXXX (XXXXXXXXX)

DECIZIA CIVILĂ NR.976 A

Ședința publică de la 28.06.2019

Curtea constituită din :

PREȘEDINTE – F_____ P___

JUDECĂTOR – A______ M______ G_______

GREFIER – Ș_______ P____

Pe rol fiind pronunțarea asupra cererii de apel (după casare) formulată de apelantul – contestator S________ D__ C_____, împotriva sentinței civile nr.394/12.05.2004, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr.4441/2003, în contradictoriu cu intimata ________________.

P______ are ca obiect acțiune întemeiată pe Legea nr.10/2001.

D ezbaterile cauzei și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 24.05.2019, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când, Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitatea părților să depună note scrise, a amânat pronunțarea la 31.05.2019, apoi la 14.06.2019 și apoi la 28.06.2019, când a decis următoarele:

C U R T E A ,

Asupra cauzei civile de față:

Prind decizia nr. 2228/31.05.2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă, în dosarul nr. XXXXXXXXXXXX, s-au admis recurs urile formulate de contestatorul S________ D__ C_____ și de pârâta ________________, împotriva deciziei civile nr. 818/A/13.10.2017, Pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. XXXXXXXXXXX (1297/2013(, a fost casată decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului formulat de către contestator, la aceeași instanță,pentru următoarele considerente de fapt și de drept:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a civilă, la data de 17.12.2003, sub nr. 4441/2003, reclamanții S________ R___ B_____ și S________ D__ C_____ au chemat în judecată pe pârâta Societatea Națională a Petrolului P_____ S.A. București, solicitând:

1. anularea Deciziei nr. 58/27.11.2003 emisă de pârâtă;

2. obligarea pârâtei la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent prin acțiuni la SNP P_____ S.A.;

3. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că autoarea lor a fost proprietara imobilului preluat de stat fără despăgubire, în temeiul Legii nr.119/1948, compus din exploatarea petrolieră care reprezintă 1/5 din subsolul dealului Scăeni, ____________________________ (în suprafață de 7027,37 m .p.) și 1/5 dintr-un punct de redevență (contract de concesiune minieră) asupra terenului situat în ______________________________.

De asemenea, au arătat că respingerea de către pârâtă a notificării lor, pe considerentul că cererea de acordare a măsurilor reparatorii nu _________________________ nr.10/2001, este nelegală datorită, în esență, următoarelor argumente: Legea nr.119/1948 este inclusă de art.2 alin.1 lit.a al Legii nr.10/2001 între actele de preluare abuzivă a imobilelor de către stat, devenind incidente, în speță, dispozițiile art.6 alin. l din Legea nr.213/1998; neretroactivitatea și inaplicabilitatea, în speță, a dispozițiilor art.2 pct.2.1 al HGR nr.498/2003; temeiurile de drept invocate de pârâtă la respingerea notificării – respectiv, art.135 alin.3, 4, 5 din Constituție și art. 136 alin. 3, 4 din Constituția republicată – nu au relevanță în raport cu preluarea abuzivă, fără titlu și fără despăgubiri; sunt ignorate dispozițiile art. 136 alin. 5 din Constituție privind inviolabilitatea proprietății private, dar și obligația prevăzută de legea specială de reparație, de compensare a proprietarilor deposedați.

La termenele din 28.01.2004 și 25.02.2004, reclamanții au depus la dosar precizări privind capătul al doilea de cerere, arătând că solicită obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii prin care să le acorde măsuri reparatorii în echivalent sub formă de acțiuni la SNP P_____ S.A., cu precizarea numărului acțiunilor și a valorii lor nominale.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, față de faptul că obiectul acesteia este un bun proprietate publică (producția de țiței), precum și excepția lipsei calității procesuale pasive, deoarece bunul revendicat (producția de țiței) nu a fost exploatat de pe terenul pe care reclamanții susțin a fi proprietari.

Prin încheierea din 25.02.2004, tribunalul a respins, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității acțiunii și lipsei calității procesuale pasive pentru primul capăt de cerere și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive pentru al doilea capăt de cerere.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin primul capăt de cerere al acțiunii se solicită anularea Deciziei nr. 58/27.11.2003 și cum această decizie este emisă de către pârâtă, aceasta are calitate procesuală pasivă pe primul capăt de cerere. Luând în considerare obiectul contestației precizate, constând în anularea unei decizii emise în temeiul Legii nr. 10/2001 și obligarea pârâtei să emită o nouă decizie, tribunalul a constatat neîntemeiată excepția inadmisibilității, motivele invocate în susținerea acesteia ținând, de altfel, de fondul cauzei. Având în vedere că pentru analizarea calității procesuale pasive a pârâtei de a emite o decizie prin care să fie acordate măsuri reparatorii prin echivalent este necesară administrarea de probe în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii, tribunalul a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive pentru al doilea capăt de cerere.

Prin sentința civilă nr. 394/12.05.2004, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive și a respins, ca nefondată, contestația precizată, pentru următoarele considerente:

Excepția lipsei calității procesuale pasive pentru al doilea capăt de cerere – emiterea unei noi decizii, respectiv stabilirea de către instanță a despăgubirilor – este neîntemeiată, față de faptul că nu a fost dovedită existența unui alt deținător al imobilului, iar emiterea de către pârâtă a unei decizii asupra notificării atrage recunoașterea acestei calități.

Contestația precizată este nefondată.

Astfel, imobilul ce a făcut obiectul notificării reclamanților, respinsă prin Decizia pârâtei nr. 58 din 27 noiembrie 2003, este compus din exploatarea petrolieră care reprezintă 1/5 din subsolul dealului Scăeni, ______________________________ (în suprafață de 7.027,37 mp) și 1/5 dintr-un punct de redevență (contract de concesiune minieră) asupra terenului situat în ______________________________.

Potrivit susținerii reclamanților, imobilul a fost preluat de către stat de la autoarea acestora, fără despăgubire, în temeiul Legii nr.119/1948.

Conform dispozițiilor art.2 pct.2.1 din H.G. nr.498/2003 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, preluările de imobile efectuate în baza Legii nr. 119/1948 (pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări miniere și de transporturi, cu modificările ulterioare) sunt prezumate a fi făcute cu titlu valabil. Nu poate fi vorba despre o retroactivitate a acestor dispoziții legale, raportată la data formulării notificării, câtă vreme la data soluționării acesteia, Normele metodologice venite să lămurească dispoziții anterioare ale Legii nr. 10/2001 se aflau în vigoare.

Ca atare, nerăsturnarea prezumției de preluare cu titlu valabil, dar și natura bunului preluat de stat (exploatare petrolieră și minieră), mențin imobilul în categoria celor aparținând domeniului public al statului, astfel cum este definită în art. 3 alin. 2 al Legii nr. 213/1998 (privind proprietatea publică și regimul acesteia), coroborat cu art. I al anexei la această lege, art. 135 din Constituția revizuită și art. 5 din Legea nr. 18/1991, republicată (privind fondul funciar). Toate aceste texte stabilesc cuprinderea domeniului public al statului, incluzând și bogățiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ, categorie de bunuri inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, conform art. 11 din Legea nr. 213/1998, art. 5 alin. 2 al Legii nr. 18/1991 și art. 135 alin. 4 din Constituția revizuită.

Prin urmare, fără a nega principiile fundamentale privind inviolabilitatea proprietății private și compensarea proprietarilor deposedați abuziv de către stat, tribunalul a reținut ca întemeiată respingerea notificării și lipsa unei oferte de restituire prin echivalent (prevăzute de art. 24 alin. 1 din Legea nr. 10/2001), cu motivarea că nu a fost făcută dovada preluării imobilului de către stat, fără titlu valabil, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții.

Prin decizia nr. 446 A/05.06.2008, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 394/12.05.2004 a Tribunalului București, Secția a V-a civilă, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că: a admis contestația; a anulat Decizia nr. 58 din 27 noiembrie 2003 a Societății Naționale a Petrolului P_____ S.A.; a obligat pe pârâtă la plata către reclamanți a sumei de 50.610.644,97 lei (Ron), cu titlu de redevență, pe perioada arătată de expert și în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că, în condițiile în care, de la bun început, apelantul a cerut măsuri reparatorii în echivalent, precizând că este vorba de acțiuni stabilite pe bază de expertiză, în mod greșit prima instanță a respins contestația, apreciind că apelantul-reclamant nu poate beneficia de măsuri reparatorii în echivalent, cu motivarea că nu sunt întrunite cerințele art. 24 alin. 7 din Legea nr. 10/2001, deoarece nu a fost răsturnată prezumția de preluare cu titlu valabil de către unitatea deținătoare, dar și natura bunului (exploatare petrolieră și minieră), atâta timp cât bunuri le au fost preluate de stat în mod abuziv.

De altfel, sintagma ,,cu titlu valabil” sau ,,fără titlu” are altă semnificație decât cea dată anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005.

În cauză, la cererea apelantului, la termenul din 14.09.2006 s-a admis proba cu expertiză contabilă, prorogându-se discutarea necesității efectuării unei expertize geologice.

După numeroase termene acordate pentru a se prezenta actele necesare expertizei de către părți, la 10 ianuarie 2008 s-a efectuat expertiza, împotriva căreia s-au formulat obiecțiuni, în sensul că este pur ipotetică, neavând la bază acte pe care să facă calcule corecte, arătându-se, totodată, că nu mai este necesară efectuarea unei expertize geologice, care ar fi secret de stat.

Ca atare, nu s-a mai dispus efectuarea unei expertize geologice și s-a reținut că se poate soluționa cauza pe baza probatoriului existent la dosar, iar obiecțiunile au fost respinse, față de faptul că s-au acordat peste șaisprezece termene pentru soluționarea cauzei (multe și la solicitarea părților, pentru a prezenta acte pentru efectuarea expertizei contabile, acte care nu au fost prezentate), astfel încât, pe baza probelor administrate până la 15 mai 2008 (cauza fiind înregistrată la curte la 20 septembrie 2004), s-a trecut la soluționarea cauzei.

Culpa pârâtei în efectuarea expertizei contabile este evidentă, deoarece, deși afirmase că deține acte pe care le va prezenta expertului, cu toate insistențele acestuia, actele nu i-au fost prezentate, iar expertul a efectuat lucrarea numai pe baza materialului probator obținut, în timp ce obiecțiunile formulate au fost generale, practic au privit faptul că nu poate fi acceptată expertiza (deși nu s-a pus în discuție revenirea asupra probei).

Curtea a reținut ca juste concluziile expertului contabil, cu precizările ulterioare, în sensul că reclamanții sunt îndreptățiți la plata sumei de 50.610.644,97 lei (Ron), cu titlu de redevență, pe perioada arătată de expert.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții și pârâta.

Prin decizia nr. 319/25.01.2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanți și de pârâtă.

Pentru a decide astfel, s-a apreciat că, față de actele anexate de reclamanți la notificările depuse, de dispozițiile legale evocate, instanța de apel a făcut o legală apreciere a raporturilor juridice dintre părți, prin raportare și la art. 2 pct. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001.

Susținerea recurentei S.C. P_____ S.A., legată de nemotivarea hotărârii instanței de apel și de existența unor motive străine de cauză, a fost, de asemenea, găsită nefondată.

Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de conținut, iar din această perspectivă, instanța de apel s-a conformat dispozițiilor art. 261 Cod procedură civilă.

Condițiile procedurale privind motivarea hotărârii sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit.

Motivarea înseamnă de fapt încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul procedurilor generale și abstracte ale unei legi, iar scopul ei este acela de a explica măsurile adoptate de instanță.

Expertiza efectuată în cauză a avut în vedere și procesul verbal întocmit la 9 octombrie 2007 și semnat de reprezentanții exploatării petroliere Boldești – Scăieni, județul Prahova, reprezentantul Primăriei și al reclamanților, prin care s-au reidentificat sondele cu 668 și 851 Boldești (filele 152 dosarul instanței de apel vol. I).

De altfel, din procesul verbal sus menționat rezultă că o identificare faptică a mai fost efectuată și la 24 octombrie 2002, când s-a și încheiat un proces verbal între aceleași părți.

Expertiza efectuată în cauză, de către expert A_______ I____, clarifică situația redevenței de 1/5, care, așa cum este explicată de expert, se calculează anual și nu trimestrial (fila 263 dosarul instanței de apel vol. II) și care a fost calculată de expert la suma de 50.610.644,97 Ron.

Or, față de concluziile expertizei finalizate prin actul depus la fila 263 (dosarul instanței de apel vol. II), susținerile recurenților-reclamanți sunt nefondate.

Împotriva acestei din urmă decizii, pârâta a formulat contestație în anulare, ce a făcut obiectul dosarului nr. XXXXXXXXXXX.

Prin decizia nr. 7239/18.10.2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I Civilă a admis contestația în anulare formulată de S.C. O__ P_____ S.A., a anulat decizia nr. 319/25.01.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală și a fixat un termen de judecată pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva deciziei nr. 446 A din 5.06.2008 a Curții de Apel București, Secția a III-a Civilă.

Pentru a admite contestația în anulare, Înalta Curte a reținut că, soluționând recursul pârâtei S.C. O__ P_____ S.A., instanța de recurs nu a răspuns niciuneia dintre criticile invocate în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, regăsite în recursul pârâtei, astfel încât este incident motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza a doua Cod procedură civilă, constând în necercetarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

După admiterea contestației în anulare, cauza a fost reînregistrată la Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I Civilă, sub nr. XXXXXXXXXXX.

La termenul de judecată din 2.10.2012, Înalta Curte a constatat că este învestită exclusiv cu soluționarea recursului declarat de către pârâta S.C. O__ P_____ S.A. împotriva deciziei nr. 446/5.06.2008 a Curții de Apel București, în limitele admiterii contestației în anulare formulate de S.C. O__ P_____ S.A. împotriva deciziei nr. 319/25.01.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin decizia nr. 6265/16.10.2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I Civilă a respins excepția nulității recursului declarat de pârâta S.C. O__ P_____ S.A.; a admis recursul declarat de pârâta S.C. O__ P_____ S.A. împotriva deciziei nr. 446/A din 05 iunie 2008 a Curții de Apel București – Secția III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie; a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut următoarele:

Excepția nulității recursului, invocată de intimați, este nefondată, recursul pârâtei fiind motivat în termenul legal, raportat la data comunicării deciziei recurate.

Depunerea înscrisurilor noi, în faza rejudecării recursului după anularea deciziei inițiale de recurs printr-o contestație în anulare, este admisibilă, în măsura în care prin aceste înscrisuri nu se tinde la extinderea cadrului procesual fixat în urma admiterii contestației în anulare, dimpotrivă, sunt de natură a susține motivele inițiale de recurs, iar proba a fost solicitată cu respectarea normelor de procedură incidente, respectiv, în cazul recurentului, prin însăși cererea de recurs.

Motivele de recurs formulate la termenul de judecată din 29.0 5.2012 au fost depuse tardiv.

Astfel, prin aceste motive, recurenta a invocat, în fapt, lipsa calității reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, precum și nelegalitatea deciziei prin prisma întinderii despăgubirilor acordate, ambele susțineri fiind formulate în considerarea situației de fapt relevate de conținutul înscrisurilor noi.

Niciunul dintre aceste motive nu are caracter de ordine publică, deoarece nu vizează apărări ce ar putea forma obiectul unor excepții procesuale absolute, posibil a fi invocate în orice stadiu al procesului.

În cadrul contestației în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, legitimarea procesuală activă este întrunită în persoana notificatorului, respectiv reclamanții din cauză, iar neîndeplinirea condițiilor legale pentru recunoașterea vocației la măsuri reparatorii constituie un aspect de fond, a cărui dezlegare necorespunzătoare de către instanța de apel ar fi trebuit contestată prin motivele de recurs, formulate în termenul prevăzut de art. 303 cu referire la art. 301 Cod procedură civilă.

Critica referitoare la modul de calcul al despăgubirilor vizează același aspect al îndreptățirii reclamanților la măsuri reparatorii, din perspectiva întinderii dreptului, astfel încât ar fi trebuit formulată, de asemenea, înlăuntrul termenului legal pentru depunerea motivelor de recurs.

În aceste condiții, în aplicarea art. 306 alin. 1 Cod procedură civilă, aceste critici nu au fost luate în considerare în analiza motivelor de recurs, ele rămânând, de altfel, fără obiect, față de dezlegarea dată motivelor inițiale, pentru considerentele ce vor fi expuse.

În ceea ce privește motivele inițiale de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, pentru necercetarea cărora s-a admis contestația în anulare, Înalta Curte a reținut faptul că se critică, în esență, aprecierile instanței de apel referitoare la: calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/200, cota de 1/5 dintr-un punct de redevență nerelevând un „imobil” în sensul legii, în patrimoniul autoarei; calitatea recurentei-pârâte de unitate deținătoare; caracterul preluării operate de stat în baza Legii nr. 119/1948; sarcina probei depunerii înscrisurilor necesare efectuării expertizelor tehnice dispus e în faza apelului.

Prin notificarea nr. 227 din 13 august 2001, modificată prin notificarea nr. 27 din 11 februarie 2002, reclamanții S________ D__ C_____ și S________ R___ B_____ au solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii în echivalent pentru „imobilul” constituit dintr-o exploatare petrolieră, ce a aparținut conform actului dotal autentificat sub nr. 596/1938 de către Tribunalul Prahova, Secția Notariat și transcris sub nr. 25/1938 la Tribunalul Prahova , Secția I – a, de care a beneficiat mama reclamanților, V_____ S________.

Conform reclamanților, „imobilul” reprezintă 1/5 din subsolul dealului Scăeni, ________________________________, cu întinderea de 7027,37 mp și 1/5 dintr-un punct de redevență asupra terenului situat în aceeași localitate, concesionat către Societatea Astra Română.

Reclamanții au evaluat suprafața de 7027,37 mp la suma de 7.027.370 USD și, distinct, cota de 1/5 dintr-un punct de redevență la 7.027.370 USD, solicitând ca măsurile reparatorii să fie acordate în acțiu ni la SNP P_____ S.A., la nivelul acestor sume de bani.

Prin concluziile scrise depuse în faza apelului (file 228 – 229), pe baza expertizei contabile efectuate și ca urmare a imposibilității efectuării expertizei geologice – din culpa pretinsă a pârâtei -, reclamanții și-au restrâns pretențiile la valoarea despăgubirilor cuvenite pentru cota de 1/5 dintr-un punct de redevență, astfel cum au fost calculate de către expertul contabil, renunțând la administrarea expertizei geologice.

Instanța de apel, anulând decizia nr. 58/27.11.2003 emisă de către SNP P_____ S.A. în procedura Legii nr. 10/2001, a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanți, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, a sumei de 50.610.644,97 lei, cu titlu de redevență pentru perioada arătată de expert.

Din cele expuse, rezultă, în primul rând, că reclamanții nu au renunțat la înseși măsurile reparatorii la care au pretins că sunt îndreptățiți pentru cota de 1/5 din dreptul de proprietate asupra subsolului dealului Scăeni, astfel cum a susținut recurenta-pârâtă, în condițiile în care restrângerea pretențiilor în apel a vizat doar întinderea despăgubirilor, prin excluderea contravalorii suprafeței de teren și limitarea la contravaloarea redevenței calculate de expert.

Pe de altă parte, reclamanții au susținut, chiar prin notificare, că redevența menționată în actul dotal ca aparținând autoarei lor în cotă de 1/5 ar fi, alături de subsolul dealului, o componentă a imobilului constituind o exploatare petrolieră, ce ar fi fost preluat de către stat în baza Legii nr. 119/1948. Dacă reclamanții ar fi renunțat la una dintre pretinsele componente ale imobilului, ar fi însemnat că aceștia renunță la măsuri reparatorii pentru întregul imobil, or nu s-a relevat vreun act de dispoziție procesuală de natura celor prevăzute de art. 246 sau 247 Cod procedură civilă, iar decizia recurată nu s-a pronunțat în consecință.

În al doilea rând, susținerile recurentei-pârâte, cu toate că sunt nefondate în ceea ce privește dreptul de proprietate asupra subsolului dealului, sunt întemeiate în legătură cu greșita raportare a instanței de apel la redevența menționată în actul dotal, în acordarea măsurilor reparatorii cuvenite în baza Legii nr. 10/2001.

Din art. 1 și 3 ale Legii nr. 10/2001, rezultă că dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ cu caracter reparator poate fi recunoscut în patrimoniul persoanei care a formulat o notificare dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să fi fost preluat de către stat un imobil, în mod abuziv, în perioada de referință a legii (art. 1 alin. 1); notificatorul sau, după caz, autorul său să fi deținut un drept de proprietate asupra acestui imobil ori să fi fost asociat al persoanei juridice care deținea imobilul și alte active în proprietate la data preluării abuzive (art. 3 alin. 1 lit. a și b).

Reclamanții au susținut, din momentul inițierii procedurii Legii nr. 10/2001, că redevența menționată la pct. 9 din actul dotal autentificat sub nr. 596/1938, deși rezulta dintr-un act de concesiune întocmit cu referire la un teren din localitatea Boldești, ar viza, în fapt, imobilul menționat la pct. 8 din actul dotal, anume subsolul dealului Scăeni.

Chiar în ipoteza susținută de către reclamanți, redevența (cuvenită în baza actului de concesiu ne în cotă de 1/5 dintr-un punct de redevență) nu interesează însuși terenul concesionat în scop de exploatare.

Noțiunea de „imobil”, în sensul Legii nr. 10/2001, este definită în art. 6 alin. 1 ca vizând „terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții.”

Așadar, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, imobilul în legătură cu care fostul proprietar este îndreptățit la măsuri reparatorii poate fi reprezentat de un teren, de eventualele construcții aflate pe acesta la data preluării de către stat, precum și de bunurile încorporate în aceste construcții, mobile prin natura lor, însă imobile prin destinație.

La data încheierii actului de concesiune nr. 91/1926 și a actului de cesiune de redevență nr. 2039/23.02.1928, ambele autentificate de către Tribunalul Județului Prahova, Secția I și menționate în actul dotal invocat de către reclamanți drept titlu de proprietate în cauză, erau în vigoare Constituția adoptată în anul 1923 și Legea minelor nr. 162/1924, publicată în Monitorul Oficial nr. 143/1924.

În conformitate cu art. 19 din Constituția 1923, zăcămintele miniere, precum și bogățiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea Statului, cu excepția maselor de roci comune, a carierelor de materiale de construcție și a depozitelor de turbă, urmând ca, printr-o lege specială a minelor, să se determine normele și condițiile de punere în valoare a acestor bunuri, să se fixeze redevența proprietarului suprafeței, în măsura în care este posibil ca aceștia să participe la exploatarea acestor bogății. S-a prevăzut expres că se va ține seama de drepturile câștigate, întrucât ele corespund unei valorificări a subsolului, după distincțiile din legea specială.

Această lege a fost adoptată, reprezentată fiind de Legea minelor nr. 162/1924, conținând reglementări în sensul dispoziției constituționale. Prin art. 1, s-a stabilit că zăcămintele combustibilor minerali, bituminele și gazele naturale de orice fel sunt și rămân proprietatea statului, în categoria bituminelor intrând și petrolul.

Întrucât din actul dotal nu rezultă dacă redevența, în legătură cu care autoarea reclamanților a dobândit o cotă de 1/5 raportată la un punct de redevență, provenea dintr-un contract de concesiune încheiat de către stat, ca proprietar al substanțelor minerale (caz în care și proprietarul terenului putea beneficia de o anumită redevență) ori de către o altă persoană – autoarea reclamanților, V_____ S________ (fostă Voic______), dobândind o parte din redevență -, ar fi trebuit depus însuși actul de concesiune, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză până în această fază a rejudecării recursului.

Această instanță nu este în măsură să stabilească situația de fapt din cauză, atribuțiile sale fiind circumscrise modului de interpretare și de aplicare a legii de către instanța de apel.

Această împrejurare nu este, însă, de natură a atrage prin ea însăși casarea deciziei în condițiile art. 314 Cod procedură civilă, în vederea stabilirii certe a stării de fapt, deoarece, chiar în ipoteza cea mai favorabilă reclamanților, aceștia nu pot beneficia de măsuri reparatorii în considerarea redevenței în discuție.

Această ipoteză ar fi aceea în care dreptul asupra unui punct de redevență, cesionat prin actul autentificat sub nr. 2039/23.02.1928 și din care s-a transmis mamei reclamanților cota de 1/5, provine dintr-un act de concesiune întocmit de o persoană fizică, și nu de către stat.

În acest caz, ar fi vorba despre un drept câștigat, în termenii legii, respectiv despre un drept dobândit înainte de promulgarea Constituției, de care se preocupă Partea a III – a din Legea minelor nr. 162/1924.

Dreptul câștigat consta, cu condiția validării prin procedura din art. 253, în dreptul de utilizare a substanțelor care au fost considerate proprietatea statului prin Constituție. Așadar, titularul conserva dreptul de proprietate asupra subfeței, însă doar până la limita zăcământului minier, păstrând, totodată, dreptul de exploatare a acestuia, recunoscut prin reglementările anterioare Constituției. Acest drept presupunea prerogativa de a dispune și de a beneficia de substanța sa, inclusiv prin concesiune, în schimbul unei redevențe, ca preț al concesiunii.

Erau, astfel, respectate concesiunile preexistente, însă și dreptul de utilizare al proprietarilor terenurilor care nu erau concesionate ori exploatate în anul 1923 dar care erau situate într-o comună pe teritoriul căreia, începând cu anul 1914, a fost o exploatare normală ori într-o comună învecinată, pe o rază de 1000 m de la ultima lucrare subterană sau sondă în exploatare (art. 256).

În conformitate cu art. 52 din Legea minelor nr. 162/1924, dreptul de exploatare avea caracterul unui drept real imobiliar, însă purta asupra zăcământului minier, care, potrivit aceleiași norme, reprezenta o proprietate imobiliară distinctă de aceea a suprafeței.

Dispoziții similare se regăsesc și în art. 39 din Legea minelor nr. 89/1937, precum și în art. 93 din Decretul-lege al petrolului nr. 2017/1942, publicat în Monitorul Oficial nr. 164/17.07.1942, ambele acte normative conținând prevederi referitoare la drepturile câștigate anterior Constituției din 1923, în termeni similari celor din Legea minelor nr. 162/1924.

Din acest regim juridic complex al minelor, potrivit legilor succesiv adoptate până în anul 1945, rezultă următoarele:

Zăcământul minier (sau mina, ambele denumiri regăsindu-se, cu semnificație egală, în textul legilor) constituia un imobil distinct de subsolul terenului în care se afla mina. Legiuitorul subliniază distincția față de suprafața terenului, în considerarea dreptului proprietarului unui teren atât asupra suprafeței, cât și a subfeței lui, în conformitate cu art. 489 Cod civil.

Distincția se păstrează, însă, și în ipoteza în care proprietarul subsolului este diferit de cel al suprafeței – astfel cum s-a pretins în speță, reclamanții susținând că autoarea lor a fost titularul dreptului asupra subsolului terenului pe care se afla o mină petroliferă -, deoarece mina nu poate fi confundată cu solul ori subsolul unui teren: „M_____ de orice categorie…, deși încorporate în pământ și produse prin materialul conținut în pământ și prelucrat prin acțiunea sa, constituie, totuși, un bun deosebit de pământ prin aceea că substanța acestui bun, a cărui utilitate și valoare nu se manifestă decât prin extragerea lui din pământ, se epuizează și se absoarbe prin însăși această extragere”. (M.B. C__________, „Elementele dreptului civil”, Editura ALL Educațional, București, 1998, p. 143).

Ca atare, dreptul real de exploatare se raportează la un alt imobil decât terenul însuși, fiind vorba despre imobile distincte, cu titulari diferiți.

În condițiile în care a pornit de la premisa că a fost preluat un imobil reprezentând o exploatare minieră, se constată că instanța de apel a apreciat că imobilul preluat de către stat a fost însăși mina exploatată.

Or, față de dispozițiile art. 6 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, mina nu reprezintă un „imobil” în sensul legii, din moment ce compune un imobil distinct de terenuri, cu sau fără construcții, și nici nu are natura unui bun mobil încorporat într-o construcție.

În ceea ce privește „exploatarea minieră” la care se referă reclamanții, inclusiv prin notificare, această noțiune are un dublu sens, semnificând, pe de o parte, întreprinderea ce exploatează mina, iar, pe de altă parte, însăși mina astfel exploatată. Reclamanții se referă la cea de-a doua semnificație, din moment ce nu au pretins vreo legătură cu însăși societatea care a concesionat dreptul de exploat are, fiind, astfel, valabile considerentele expuse anterior.

Așadar, reclamanții nu pot beneficia de măsuri reparatorii în considerarea dreptului de exploatare recunoscut de Legea minelor prin raportare la vreun imobil în accepțiunea Legii nr. 10/2001.

Chiar dacă s-ar accepta premisa că autoarea reclamanților a fost proprietarul unui imobil, tot nu s-ar putea recunoaște acestora îndreptățirea la măsuri reparatorii în considerarea dreptului de exploatare de exercițiul căruia ar fi fost lipsiți prin preluarea abuzivă a imobilului de către stat.

Dreptul de exploatare nu ______________________________ la care se raportează, ci ar fi, în acest caz, o prerogativă a dreptului de proprietate, imobilul reprezentând obiectul acestui drept.

Susținând că dreptul de proprietate, inclusiv prerogativa de a dispune de zăcământul subsolului, nu a putut fi exercitat din momentul preluării abuzive, reclamanții pretind, în fapt, daune-interese pentru imposibilitatea exercitării dreptului în perioada scursă de la momentul preluării abuzive a imobilului, constând în prețul concesiunii neîncasat în acest răstimp (prin această pretenție valorificându-se un drept de creanță, astfel cum, în mod corect, se arată prin motivele de recurs).

Or, Legea nr. 10/2001 nu prevede, printre măsurile reparatorii posibil a fi acordate, și despăgubiri pentru lipsirea proprietarului de exercițiul dreptului său, evaluarea acestor măsuri, indiferent de natura lor, realizându-se în funcție de valoarea imobilului (în acest sens, cu titlu exemplificat iv, art. 10, 11, 12, 19 din lege).

De altfel, art. 2 alin. 2 – în vigoare la data pronunțării deciziei de apel, în condițiile în care a fost abrogat prin Legea nr. 1/2009 – prevede expres că, în situația preluării unui imobil fără titlu valabil (se va reveni asupra modului de preluare a imobilului din cauză, însă referirea la un asemenea mod de preluare are rostul de a sublinia lipsa de îndreptățire a reclamanților la despăgubiri, acceptând cea mai favorabilă ipoteză), persoanele ale căror imobile au fost preluate își păstrează calitatea de proprietar, pe care, cu toate acestea, o pot exercita doar după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire.

Ca atare, nu numai că reclamanții nu ar putea exercita prerogativele dreptului de proprietate decât după data expres arătată de către legiuitor și, evident, doar în măsura în care s-ar dispune restituirea în natură (ceea ce, oricum, nu este cazul în speță, reclamanții solicitând măsuri reparatorii în echivalent), însă legiuitorul nici nu a intenționat dezdăunarea pentru imposibilitatea proprietarului deposedat abuziv de exercitare a dreptului său în perioada dintre data preluării abuzive și data primirii deciziei de restituire emise în procedura Legii nr. 10/2001 sau, după caz, a hotărârii judecătorești de restituire.

Față de cele expuse, s-a conchis în sensul că reclamanții nu sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 în considerarea dreptului de exploatare asupra zăcământului minier pretins a se afla în subsolul terenului proprietatea autoarei lor, fiind fondate motivele de recurs pe acest aspect.

În aceste condiții, în mod greșit, instanța de apel a constatat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în raport de pretinsa exploatare minieră și a recunoscut dreptul acestora la măsuri reparatorii constând în contravaloarea despăgubirilor cuvenite pentru cota-parte de 1/5 dintr-un punct de redevență.

Cu toate acestea, nu se poate conchide în sensul greșitei admiteri a apelului și, în fond, a contestației reclamanților, cât timp instanța de apel a pornit de la premisa greșită că subsolul dealului Scăeni – imobil menționat la pct. 8 din actul dotal – și pretinsa mină exploatată aflată pe acesta ar constitui un singur imobil, când, în realitate, potrivit reglementărilor anterior arătate, era vorba despre imobile diferite.

În aceste condiții, se constată că nu s-a cercetat dacă reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii constând în contravaloarea imobilului menționat la pct. 8 din actul dotal, distinct de pretinsa exploatare minieră, în contextul în care această instanță de recurs a înlăturat susținerile recurentei-pârâte referitoare la renunțarea reclamanților la măsuri reparatorii pentru acest imobil.

În același timp, prin motivele de recurs a fost contestată aprecierea instanței de apel privind existența în subsolul dealului Scăeni, la data preluării de către stat, a unei mine de petrol exploatate de către societatea petroliferă „Astra Română”.

Chiar dacă această critică a fost formulată în contextul excepției lipsei calității procesuale pasive, ca urmare a neîntrunirii în persoana pârâtei a calității de unitate deținătoare, în fapt, este vizată situația de la momentul preluării operate de stat, și nu de la data formulării notificării, se constată, din dezvoltarea acestui motiv de recurs, că se invocă o aplicare greșită a normelor în materie de probațiune, cu consecința unei insuficiente stabiliri a situației de fapt.

Pentru a reține concluzia afectării subsolului dealului Scăeni de o exploatare minieră la data preluării, instanța de apel a aplicat mai multe prezumții. Astfel, a reținut că redevența menționată la pct. 9 din actul dotal vizează imobilul de la nr. 8, respectiv subsolul dealului Scăeni, stabilind, așadar, că imobilul de la nr . 8 în litigiu a fost concesionat prin actul autentificat sub nr. 91/1926.

Pe baza acestei prezumții simple, a dedus că subsolul dealului Scăeni, concesionat societății petrolifere „Astra Română”, a fost preluat de către stat în conformitate cu art. 1 pct. 7 din Legea nr. 119/1948, prin care au fost naționalizate toate întreprinderile din domeniul industriei petrolifere și de gaze naturale, enumerate în lista anexă nr. IV la lege, din moment ce „Astra Română” figurează în listă la poziția 3.

Pornind de la această constatare și formulând o nouă prezumție, în sensul că pârâta S.C. O__ P_____ S.A. se află în posesia contractului de concesiune autentificat sub nr. 91/1926, în calitate de continuator al societății „Astra Română”, instanța a sancționat partea pentru nedepunerea înscrisului prin confirmarea prezumției inițiale, privind natura de exploatare petrolieră și minieră a bunului preluat.

Or, această succesiune de supoziții nu s-a fundamentat pe niciun indiciu concret al legăturii dintre bunurile menționate la pct. 8 și 9 din actul dotal, dimpotrivă, modul de redare al acestora inducea un dubiu în privința unei asemenea legături, întrucât imobilul de la pct. 8 era individualizat ca reprezentând o cotă de 1/5 din subsolul dealului Scăeni și prin vecinătăți, în timp ce cel de-al doilea bun era determinat ca fiind un drept de creanță, decurgând dintr-un contract de concesiune și un altul de cesiune.

De asemenea, împrejurarea că societatea „Astra Română” figurează în lista-anexă la Legea nr. 119/1948 ar fi fost relevantă doar dacă s-ar fi stabilit o legătură certă între această societate și imobilul de la pct. 8 din actul dotal, în sensul dovedirii unui contract de concesiune cu privire la acest imobil.

Nu era posibilă, în aceste condiții, formularea unei prezumții simple, fiind necesar ca, în virtutea sarcinii ce revenea reclamanților de probare a pretențiilor formulate, inclusiv prin depunerea tuturor actelor doveditoare prevăzute de art. 23 din Legea nr. 10/2001 și de norma corespondentă din Normele metodologice de aplicare a legii, reclamanții să depună la dosar contractul de concesiune autentificat sub nr. 91/1926 și actul de cesiune de redevență autentificat sub nr. 2039/1928.

Or, prin ignorarea sarcinii probei și prin reținerea unor prezumții succesive care nu aveau aptitudinea de a demonstra faptele pretinse, mai mult, prin transferarea nejustificată a sarcinii probei de la reclamanți la pârâtă în privința înfățișării celor două înscrisuri, instanța de apel a făcut o aplicare nelegală a dispozițiilor art. 1169 și 1203 Cod civil, nu mai puțin, a prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Nu s-ar putea susține faptul că impunerea depunerii înscrisurilor în sarcina pârâtei ar decurge din sarcina dovezii contrare, în condițiile respingerii de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale pasive, dispoziție ce ar fi intrat, potrivit susținerilor reclamanților, în puterea lucrului judecat, ca urmare a nedeclarării de către pârâtă a apelului împotriva sa.

Excepția în discuție a vizat calitatea pârâtei de unitate deținătoare, la data notificării, a imobilului ce face obiectul acestei notificări, astfel încât aprecierea instanței nu poate fi extinsă asupra circumstanțelor de la data preluării imobilului de către stat.

Concluzia la care a ajuns instanța de apel prin nerespectarea prevederilor legale în materie de probațiune este, astfel, lipsită de suport, atestând faptul că situația de fapt nu a fost suficient lămurită, în ceea ce privește preluarea subsolului dealului Scăeni de către stat odată cu bunurile societății petrolifere „Astra Română”, întreprindere naționalizată prin Legea nr. 119/1948, în considerarea exploatării miniere atestate de contractul de concesiune și cesiunea de redevență.

Concluzia insuficientei clarificări a situației faptice – susținută, în mod corect, prin motivele de recurs -, este confirmată și de înscrisurile noi, depuse de către recurenta-pârâtă, în rejudecarea recursului după anularea deciziei inițiale de recurs, respectiv tocmai cele două înscrisuri în discuție, din care rezultă că dreptul de redevență menționat la pct. 9 din actul dotal nu se referă la imobilul de la pct. 8, ci la un alt imobil, aparținând unei alte persoane decât autoarea reclamanților.

Dacă actul de concesiune și cel de cesiune de redevență ar fi fost depuse la dosar, în cursul judecării apelului, cu respectarea regulilor în materie de probațiune, respectiv de către reclamanți, instanța de apel ar fi fost în măsură să stabilească situația de fapt certă din cauză, în sensul că bunurile menționate în notificare sunt diferite, dezlegând problema îndreptățirii la măsuri reparatorii în raport de fiecare bun în parte.

În contextul motivului de recurs vizând lipsa calității procesuale pasive, se reține că instanța de apel a considerat că pârâta este unitate deținătoare, în virtutea faptului că exploatează mina de petrol aflată în subsolul dealului Scăeni.

Pârâta a reiterat în faza apelului chestiunea calității procesuale pasive în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere (obligarea la emiterea unei decizii de măsuri reparatorii), iar instanța de apel, fără a se pronunța explicit asupra excepției, a înlăturat apărarea pârâtei pe temeiul unei prezumții desprinse din faptul nedepunerii de către pârâtă, în faza apelului, a înscrisurilor solicitate în vederea efectuării expertizei geologice încuviințate de către instanță la solicitarea reclamanților.

În ceea ce privește expertiza geologică încuviințată, pârâta a criticat în recurs faptul că nu este în culpă pentru nedepunerea înscrisurilor, atât timp cât nu i s-au furnizat toate informațiile necesare pentru identificarea terenului și nici nu s-a urmat procedura prevăzută de art. 172 Cod procedură civilă. Mai mult, a relevat instanței faptul că înscrisurile solicitate au caracter secret.

Se observă că instanța de apel nu a făcut uz de procedura descrisă de art. 172 sau 175 Cod procedură civilă și nici nu a cercetat aspectul referitor la caracterul secret al documentelor solicitate de către expertul specialitatea geologie (eventual, în condițiile Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate).

În aceste condiții, este nelegală sancționarea pârâtei prin respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive, câtă vreme culpa acesteia în modul de îndeplinire a obligațiilor ce i-au fost puse în sarcină nu a fost stabilită pe deplin, constatându-se o aplicare greșită a dispozițiilor art. 723 alin. 2 Cod procedură civilă.

Din cele expuse, rezultă că se impune stabilirea cu claritate a împrejurărilor de fapt relevante în cauză pe aspectul îndreptățirii reclamanților la măsuri reparatorii pentru imobilul de la pct. 8 din actul dotal, ceea ce nu se poate realiza decât în cadrul unei rejudecări a apelului, dat fiind faptul că Înalta Curte, în temeiul art. 314 Cod procedură civilă, se poate pronunța asupra modului de interpretare și aplicare a legii de către instanța de apel doar în măsura în care situația de fapt este pe deplin lămurită.

În cadrul rejudecării apelului, se va da eficiență, în mod corespunzător, chestiunilor de drept dezlegate prin prezenta decizie, în aplicarea art. 315 Cod procedură civilă și se vor cerceta împrejurările de fapt relevante, luându-se în considerare actul de concesiune și cel de cesiune de redevență depuse în recurs, care ar fi putut fi înfățișate pentru prima dată chiar în etapa rejudecării apelului, ulterior prezentei decizii de casare.

Se va ține cont, în cercetarea îndreptățirii reclamanților la măsuri reparatorii, de principiul disponibilității, dat fiind atât obiectul, cât și conținutul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, de condițiile în care reclamanții și-au restrâns pretențiile în faza apelului în ceea ce privește raportarea evaluării măsurilor reparatorii pretins cuvenite și, nu în ultimul rând, de finalitatea preconizată de către reclamanți prin inițierea procedurii Legii nr. 10/2001, aceștia urmând a confirma menținerea interesului în obținerea de măsuri reparatorii în circumstanțele expuse prin prezenta decizie.

Aceste aspecte nu ar fi putut fi cercetate de către această instanță, dată fiind rațiunea soluției adoptate pe temeiul art. 314 Cod procedură civilă.

Urmează a se stabili, după dezbaterea în contradictoriu, dacă imobilul de la pct. 8 din actul dotal reprezintă sau nu un „imobil” în sensul art. 6 din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, urmează a se observa că, în cazul în care se va ajunge la evaluarea în fond a pretențiilor reclamanților din perspectiva arătată în prezenta decizie, situația juridică a subsolului poate fi clarificată prin raportare la situația juridică a suprafeței dealului Scăeni, parte a imobilului care, deși la data actului dotal, aparținea unei alte persoane decât autoarea reclamanților, ulterior preluării imobilului de către stat – în circumstanțe ce ar trebui clarificate – nu este exclus a se fi întregit cu subsolul, fiind relevante, din acest punct de vedere, prevederile art. 489 Cod civil.

O asemenea abordare relevă, în mod evident, chestiunea calității procesuale pasive în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere (obligarea la emiterea unei decizii de măsuri reparatorii), pe care pârâta a reiterat-o în faza apelului și în legătură cu care reclamanții au susținut că a intrat în puterea lucrului judecat, instanța de apel înlăturând apărarea pârâtei în mod nejustificat – în circumstanțele expuse prin prezenta decizie – și fără să evalueze efectele asupra analizei raporturilor juridice din speță ale eventualei autorități de lucru judecat dobândite de dispoziția neapelată a primei instanțe.

Este de precizat că aceste consecințe nu ar trebui ignorate, cât timp excepția a fost soluționată de către prima instanță în considerarea unui imobil (mina) în legătură cu care reclamanții nu sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii, urmând a se stabili, după dezbaterea în contradictoriu, în ce măsură dispoziția instanței produce efecte într-un alt context factual, de natura celui preconizat prin decizia de față și care se va stabili în cadrul rejudecării apelului.

În soluționarea cauzei, ar trebui să se aibă în vedere regimul juridic al minelor, în raport de dispozițiile art. 19 din Constituția din 1923 sau ale art. 17 din Constituția din 1938, pentru a se stabili, în cazul în care s-ar reține că imobilul conținea, totuși, anterior anului 1948, zăcământ minier, exploatat sau nu, dacă titularii drepturilor de proprietate asupra unor terenuri cu asemenea bogății ale subsolului au conservat acest drept ori doar dreptul de a exploata mina. Se va putea verifica, în acest caz, atât modul de preluare a bunului, precum și condiția desprinsă din art. 1 și 3 din Legea nr. 10/2001, aceea ca notificatorul sau autorul său să fi fost titularul dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul notificării, ținându-se cont și de faptul că drepturile miniere erau supuse înscrierii în registre speciale, în condițiile prevăzute de legile în materia minelor, succesiv adoptate.

Față de considerentele expuse, avându-se în vedere faptul că nu se impune cercetarea celorlalte motive de recurs, referitoare la expertiza contabilă efectuată în faza apelului, în condițiile în care acest mijloc de probă este lipsit de eficiență, Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare, în aplicarea art. 314 Cod procedură civilă, constatând că nu poate fi exercitat controlul de legalitate din perspectiva aspectelor de fapt insuficient clarificate, în raport de cele arătate prin prezenta decizie.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 818A/13.10.2017, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelantul-reclamant S________ D__ C_____ împotriva deciziei civile nr. 446 din 05.06.2008 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a modificat, în parte, sentința apelată, în sensul că: a admis, în parte, contestația; a anulat, în parte, Decizia nr. 58/27.11.2003 emisă de S.N.P. P_____ SA.; a obligat pe pârâta O__ să emită dispoziție de măsuri compensatorii pentru 1/5 din subsolul dealului Scăeni, ___________________________ în suprafață de 7027,37 mp, potrivit Legii nr. 165/2013; a menținut celelalte dispoziții ale Deciziei administrative nr. 58/2003 emise de S.N.P. P_____ S.A., cât și celelalte dispoziții ale sentinței apelate; a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către reclamanți.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Prin notificarea nr. 227 din 13 august 2001, modificată prin notificarea nr. 27 din 11 februarie 2002, reclamanții S________ D__ C_____ și S________ R___ B_____ au solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii în echivalent pentru „imobilul” constituit dintr-o exploatare petrolieră, ce a aparținut conform actului dotal autentificat sub nr. 596/1938 de către Tribunalul Prahova, Secția Notariat și transcris sub nr. 25/1938 la Tribunalul Prahova , Secția I-a, de care a beneficiat mama reclamanților, V_____ S________.

La data de 14.03.2013, a decedat reclamantul S________ R___ B_____, rămânând ca unic moștenitor reclamantul S________ D__ C_____, conform certificatului de moștenitor nr. 62/2013, emis de BNP C________ D__ M_____.

Conform reclamantului, imobilele obiect al notificării reprezintă 1/5 din subsolul dealului Scăeni, ________________________________, cu întinderea de 7027,37 mp și 1/5 dintr-un punct de redevență asupra terenului situat în aceeași localitate, concesionat către Societatea Astra Română.

Reclamantul a evaluat suprafața de 7027,37 mp la suma de 7.027.370 USD și, distinct, cota de 1/5 dintr-un punct de redevență la 7.027.370 USD, solicitând ca măsurile reparatorii să fie acordate în acțiuni la SNP P_____ S.A., la nivelul acestor sume de bani.

Reclamantul și-a restrâns pretențiile la valoarea despăgubirilor cuvenite pentru cota de 1/5 dintr-un punct de redevență, astfel cum au fost calculate de către expertul contabil, renunțând la adm inistrarea expertizei geologice.

Instanța de apel, anulând decizia nr. 58/27.11.2003 emisă de către SNP P_____ S.A. în procedura Legii nr. 10/2001, a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanți, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, a sumei de 50.610.644,97 lei, cu titlu de redevență, pentru perioada arătată de expert.

Curtea nu a reținut apărarea intimatei privitoare la neîndreptățirea reclamantului la măsurile reparatorii, Înalta Curte de Casație și Justiție argumentând că „reclamanții nu au renunțat la înseși măsurile reparatorii la care au pretins că sunt îndreptățiți pentru cota de 1/5 din dreptul de proprietate asupra subsolului dealului Scăeni, astfel cum a susținut recurenta-pârâtă, în condițiile în care restrângerea pretențiilor în apel a vizat doar întinderea despăgubirilor, prin excluderea contravalorii suprafeței de teren și limitarea la contravaloarea redevenței calculate de expert. Pe de altă parte, reclamanții au susținut, chiar prin notificare, că redevența menționată în actul dotal ca aparținând autoarei lor în cotă de 1/5 ar fi, alături de subsolul dealului, o componentă a imobilului constituind o exploatare petrolieră, ce ar fi fost preluat de către stat în baza Legii nr. 119/1948. Dacă reclamanții ar fi renunțat la una dintre pretinsele componente ale imobilului, ar fi însemnat că aceștia renunță la măsuri reparatorii pentru întreg imobilul, ori nu s-a relevat vreun act de dispoziție procesuală de natura celor prevăzute de art. 246 sau 247 Cod de procedură civilă, iar decizia recurată nu s-a pronunțat în consecință”.

C_____ juridic a fost stabilit de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a arătat că reclamantul nu este îndreptățit la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, în considerarea dreptului de exploatare asupra zăcământului minier pretins a se afla în subsolul terenului proprietatea autoarei sale, respectiv pentru punctul 9 din actul dotal.

Cu privire la aspectul îndreptățirii reclamantului la măsuri reparatorii pentru imobilul de la punctul 8 din actul dotal, Curtea a reținut că în înscrisul din 1938 (filele 60-62 vol. I dosar) s-a menționat că S________ V_____, prin acest act, transcris în Registrul special la nr. 382/1938, a dobândit 1/5 din subsolul dealului Scăieni Boldești, cu o suprafață de 7.027,37 mp, în act fiind indicate vecinătățile terenului. Totodată, s-a precizat că anterior încheierii actului dotal a fost efectuat partajul voluntar între moștenitorii defuncților S______, act pentru care a fost dată încheierea de autentificare nr. 2994, transcrisă sub nr. 4075/1919 de fostul Tribunal Prahova, Secția vacantă.

În apel a fost depus contractul de concesiune și arendare încheiat între A__ I______ și Astra Română, prin care a fost stabilit atât prețul concesiunii cât și redevența cuvenită concesionarei, contractul fiind transcris în registrul special la nr. 639/1928 și a fost depus actul de cesiune de redevență încheiat între A__ I______ și T___ Voic______, încheiat la 23.02.1928 și menționat în actul dotal, fiind astfel făcută dovada legăturii dintre Astra Română și actul dotal, aspect probatoriu stabilit a fi lămurit prin decizia de casare.

În expertiza efectuată în cauză, experții au identificat exploatările miniere care fac obiectul notificării, prin măsurători topo fiind stabilit că imobilul menționat la punctul 8 din actul dotal din anul 1938 este unul și același cu imobilul ___________________ de partaj voluntar din anul 1919. În partajul voluntar este menționat că F________ Voic______, născută I______ S______, a primit ____________________ Scăieni, fiind menționate vecinătățile și reclamantul, în etapa apelului, a depus titlurile de proprietate ale rudelor sale.

Legea minelor, prin art. 52, preciza că dreptul de a exploata mina este un drept real imobiliar, mina fiind calificată o proprietate imobiliară.

Conform art. 245 din Legea minelor din 1924, „drepturile privitoare la exploatările miniere existente la promulgarea Constituției și cari erau făcute de proprietarii suprafeței se respectă pe durata prevăzută de lege pentru clasa respectivă de zăcământ. Proprietarul suprafeței, dacă se găsește în condițiunile art. 246, are, de asemenea, dreptul de a dispune de mină când concesiunea expiră înainte de termenul prevăzut de lege pentru clasa respectivă de zăcământ. În acest caz, dreptul său va dura până la expirarea acelui termen. Proprietarii terenurilor neconcesionate și neexploatate la promulgarea Constituției și cari sunt situate într-o comună pe teritoriul căreia la l August 1914, sau de atunci până la promulgarea acestei legi, a fost o exploatare normală și pentru aceiași substanță minerală cu aceea din subsolul proprietății lor, au dreptul să dispună de terenurile lor pe durata prevăzută de lege pentru clasa respectivă de zăcământ. Dacă exploatarea este la hotarul comunei, vor beneficia de dispozițiile alineatului precedent și proprietarii terenurilor situate în ___________________________ unui cerc cu raza de 1.000 m , socotiți în linie dreaptă de la lucrarea subterană cea mai apropiată de hotar.”

Efectuând expertiza, experții au lămurit structura zăcământului Boldești ca fiind o cută anticlinală faliată. Imobilul de la punctul 8 din actul dotal este situat pe flancul sudic al zăcământului comercial Boldești și în anexa 12 la expertiză a fost prezentată poziția relativă a patru sonde, sonda 5 AR fiind o sondă Astra Română care a derulat activitate petrolieră, expertul precizând că ea a fost săpată în anul 1928 la obiectivele Meoțioan și D_____. Expertul a arătat că amplasarea sondelor a fost identificată în teren, în prezența reprezentanților intimatei și cele mai mici distanțe între sonde și centrul terenului, de la suprafața imobilului, se situează într-o limită de 60- 80 m , încadrându-se în limita legală de cerc cu raza de 1.000 m . Totodată, experții au explicat că exploatarea zăcămintelor se face prin punerea în comunicație prin intermediul sondei, a stratelor productive cu suprafața. Tot în expertiză este precizat faptul că nu au fost interceptate falii care să determine izolarea totală a subsolului delimitat prin plane verticale duse prin laturile proprietății în cauză față de restul zăcământului.

La fila 59 din dosar, experții au arătat că sondele de exploatare sunt construcții miniere speciale, ce au rolul de a pune în comunicație stratele purtătoare de hidrocarburi aflate în subsol, cu suprafața, în vederea exploatării acestor hidrocarburi. Întinderea relativ mare a acestor straturi purtătoare de hidrocarburi în subsol, în raport cu suprafața imobilului în cauză, face posibilă drenarea hidrocarburilor aflate în subsolul delimitat prin plane verticale duse prin laturile proprietății în cauză, chiar dacă pe această suprafață nu sunt amplasate sonde de exploatare.

Cum terenul obiect al actului dotal a fost identificat de expert, efectuându-se măsurători GPS în vederea determinării coordonatelor topometrice ale terenului și sondelor vecine, rezultă că s-a făcut dovada că terenul obiect al notificării este exploatat de O__, fiind lămurite atât îndreptățirea reclamantului la măsuri reparatorii, cât și calitatea procesuală pasivă a intimatei.

De altfel, Decizia nr. 58/27.11.2003 a fost emisă de către pârâtă, nefiind reținută apărarea intimatei care a apreciat că titlul de plată urmează a fi emis de către statul român.

Nu a fost reținută nici apărarea privitoare la lipsa tranșării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 a reclamantului, dat fiind faptul că în considerentele deciziei s-a reținut că în cadrul contestației în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, legitimarea procesuală activă este întrunită în persoana notificatorului, la dosar fiind depusă notificarea nr. 227/2001 făcută de către reclamant.

Interpretând sistematic art. 4 din Legea nr. 165/2013, prin raportare la normele speciale incidente, se ajunge la concluzia că dispozițiile Legii nr. 165/2013 se aplică cererilor de restituire în condițiile art. 3 pct. 1 din lege, formulate și depune în termenul legal la entitățile învestite de lege cu soluționarea acestora, indiferent dacă cererile se află într-o etapă administrativă sau în procedură judiciară pe rolul instanței.

Față de împrejurarea că notificarea formulată de reclamant nu a fost soluționată până la data învestirii instanței, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 4 din Legea nr. 165/2013, procedura urmând să se deruleze conform acestei legi.

Raportat la considerentele de fapt și de drept expuse în precedent, Curtea a admis apelul și a modificat, în parte, sentința apelată, în sensul că a admis, în parte, contestația, cu consecința anulării, în parte, a Deciziei nr. 58/27.11.2003 emisă de S.N.P. P_____ SA și obligării pârâtei O__ să emită dispoziție de măsuri compensatorii pentru 1/5 din subsolul dealului Scăeni, ___________________________, în suprafață de 7027,37 mp, potrivit Legii nr. 165/2013, cu menținerea celorlalte dispoziții ale Deciziei administrative nr. 58/2003 emisă de S.N.P. P_____ SA și ale sentinței apelate.

Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs ambele părți.

Recurentul-reclamant S________ D__ C_____ solicită modificarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul admiterii în tot a apelului, formulând următoarele critici:

1. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă, prin aceea că nu a stabilit valoarea măsurilor compensatorii pentru care pârâta a fost obligată să emită dispoziție, potrivit probațiunii administrate în cauză.

Deși în rejudecarea apelului, în mod corect instanța de apel a reținut că s-a făcut dovada că terenul obiect al notificării este exploatat de O__, fiind lămurite atât îndreptățirea reclamantului la măsuri reparatorii, cât și calitatea procesuală pasivă a intimatei, fiind înlăturată apărarea acesteia în sensul că titlul de plată urmează a fi emis de către statul român, total nemotivat, instanța de apel nu a stabilit întinderea măsurilor reparatorii la care reclamantul este îndreptățit, constând în contravaloarea imobilului menționat la punctul 8 din actul dotal.

Or, prin decizia de casare, ÎCCJ dispusese în sensul că urmează a se stabili dacă reclamanții sunt îndreptățiți la ,,măsuri reparatorii constând în contravaloarea imobilului menționat la pct. 8 din actul dotal…”.

Motivarea instanței de apel, potrivit căreia ,,În cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 4 din Legea nr. 165/2013, procedura urmând să se deruleze conform acestei legi”, nu acoperă chestiunea soluționării întinderii măsurilor reparatorii la care este îndreptățit reclamantul.

În primul rând, reclamanții au solicitat în concret stabilirea întinderii măsurilor reparatorii, argumentând și susținând motivele ce vizează întinderea despăgubirilor pe baza probelor administrate. Câtă vreme astfel de chestiuni au fost deduse judecății, instanța era datoare să le dezlege și să motiveze hotărârea pronunțată.

Apoi, mai este de remarcat faptul că a fost recunoscut dreptul reclamantului la măsuri reparatorii pentru un imobil constituit dintr-un subsol purtător de hidrocarburi (la data naționalizării dreptul de proprietate asupra subsolului cuprinzând și dreptul conservat de a dispune de zăcămintele de hidrocarburi).

Legea nr. 165/2013 nu cuprinde norme speciale de evaluare a unui astfel tip de imobil, un astfel de imobil nefiind cuprins în grila notarială valabilă la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 și, în consecință, nu îi sunt aplicabile dispozițiile speciale privitoare la stabilirea întinderii măsurilor reparatorii prevăzute de art. 21 alin 6 Legea nr. 165/2013. Consecința imediată a acestei constatări este aceea că imobilul de la pct. 8 din actul dotal, pentru care este recunoscut dreptul reclamantului la măsuri reparatorii, nu _________________________ nr. 165/2013 în ceea ce privește determinarea întinderii măsurilor compensatorii. În consecință, Legea specială nr. 165/2013 se completează cu normele generale, iar întinderea drepturilor reparatorii se stabilește potrivit regulilor generale în materie, pe bază de evaluare. Această valoare trebuia stabilită, de către instanța de apel, pe baza probelor administrate și a susținerilor părților.

În concluzie, chiar dacă ipotetic s-ar accepta că, în cauză, sunt incidente prevederile Legii nr. 165/2013, această lege nu are incidență în ceea ce privește întinderea măsurilor reparatorii, respectiv valoarea despăgubirilor cuvenite. Această valoare ar fi trebuit să fie stabilită, de către instanța de apel, cu atât mai mult cu cât decizia de casare antamează necesitatea determinării acestui cuantum în ipoteza în care este recunoscut dreptul reclamantului la măsuri reparatorii.

Potrivit art. 245 din Legea minelor 1924, proprietarii terenurilor neexploatate, dar care se află situate pe teritoriul unei comune pe teritoriul căreia a existat exploatare până la intrarea în vigoare a legii, au dreptul de a dispune de terenurile lor pentru clasa respectivă de zăcământ, conservând drepturile anterior recunoscute. Deci, la preluare, proprietarii bunului imobil indicat la pct. 8 păstrau drepturile de exploatare și, ca atare, valoarea proprietății imobiliare este în directă legătură cu valoarea și întinderea drepturilor conferite și cu prerogativele acestui drept.

Chestiunea a fost tranșată prin decizia de casare: „Dreptul de exploatare nu ______________________________ la care se raportează, ci ar fi, în acest caz, o prerogativă a dreptului de proprie tate, imobilul reprezentând obiectul acestui drept.”

Atunci când se evaluează dreptul de proprietate, în scopul stabilirii drepturilor la măsuri reparatorii, urmează a fi avut în vedere dreptul de proprietate cu toate prerogativele conferite de lege.

Expertul contabil a realizat evaluarea solicitată. În contra concluziilor expertului nu a fost formulată și nici încuviințată vreo obiecțiune, pârâta mărginindu-se să-și exprime dezacordul cu privire la concluzii pe considerentul că sumele evaluate ar fi prea mari. Metoda utilizată la realizarea expertizei este una pertinentă și în acord cu standardele internaționale de evaluare. S-a realizat o evaluare a proprietății printr-o metodă de evaluare a fluxului de numerar (metoda de randament) cu raportare la drepturile ce se constituiau ca prerogativă a dreptului de proprietate.

Împrejurarea dovedită a vecinătății dintre subsolul de la pct. 8 cu terenurile vizate de contractul de concesiune menționat la pct. 9 din actul dotal, coroborat cu concluzia că subsolul ________________ drenaj, deci în aria de exploatare existentă, dovedesc justețea pretențiilor reclamantului, respectiv îndreptățirea de a fi despăgubit la valoarea evaluată de către expertul A_______ I____, evaluare care estimează valoarea imobilului mențio nat la pct. 8 din actul dotal.

De menționat este și faptul că valoarea pretențiilor formulate de reclamant, așa cum le-a reafirmat prin notele depuse în rejudecare, este sub valoarea reală a bunului. Luarea în considerare a contractului de concesiune, depus de către intimata-pârâtă doar în rejudecarea recursului, conduc la concluzia că valorile ar fi fost mult superioare, însă reclamantul a acceptat această valoare a pretențiilor.

Recurentul susține că a arătat prin notele depuse la fila 26 a dosarului de apel că prin administrarea de noi probe ar putea fi dovedită o valoare suplimentară a drepturilor sale de despăgubire, însă, potrivit disponibilității procesuale, nu solicită o valoare mai mare, acceptând evaluarea la valoarea minimală realizată de către expert. De altfel, această limitare a întinderii despăgubirilor solicitate a realizat-o și anterior, în primul ciclu procesual, valoarea solicitată sub formă de măsuri reparatorii fiind plafonată de el, în virtutea principiului disponibilității, la suma de 50.610.644 lei.

2. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, fiind incident motivul de recurs prevăzut de 304 pct. 9 Cod procedură civilă, prin aceea că a reținut incidența art. 4 Legea nr. 165/2013 și faptul că procedura de acordare a măsurilor reparatorii ar urma să se deruleze potrivit acestei legi, deși, în cauză, este aplicabilă Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data notificării.

Decizia recurată a fost pronunțată în rejudecarea apelului, iar problemele de drept dezlegate sunt câștigate cauzei. Decizia de casare a fost pronunțată într-un cadru normativ bine stabilit, iar instanța de recurs a soluționat recursul prin raportare la Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data formulării notificării, cum, de altfel, era legal, incidente fiind aici și Decizia 830/2008 a Curții Constituționale, Decizia nr. 52/04.06.2007 ÎCCJ – Secțiile Unite, Decizia nr. LIII (53)/04.06.2007 ICCJ, art. 16 Constituția României și principiul tempus regit actum.

Ca atare, nici soluționarea apelului în rejudecare nu poate avea loc după alte norme de drept material decât cele avute în vedere de către instanța de recurs la pronunțarea deciziei de casare.

Este real că art. 4 din Legea 165/2013 dispune la modul general că dispozițiile acestei legi se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor, însă ea nu înlătură aplicarea principiilor de drept privitoare la rejudecarea unor cauze și nici nu poate fi aplicat în contra principiului securității raporturilor juridic e.

Prin pronunțarea în cauză a unei decizii irevocabile prin care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, cauza urmează a se dezlega strict în raport de problemele de drept dezlegate, inclusiv în ceea ce privește legea aplicabilă. O problemă de drept nu poate fi dezlegată decât într-un cadru normativ bine stabilit, iar odată spus dreptul cu privire la problemele de drept, rămâne câștigat cauzei cadrul normativ aplicabil cauzei.

De menționat este și faptul că Legea nr. 247/2005 este inaplicabilă în cauză, atâta vreme cât contestația formulată de reclamant a fost înregistrată în anului 2003, anterior intrării în vigoare a acestei legi, lucru recunoscut și susținut chiar de către pârâta O__ P_____ SA în recursul declarat împotriva deciziei 446/A/2008.

3. Nelegalitatea hotărârii în ceea ce privește soluționarea cauzei prin raportare la pct. 9 din actul dotal. Nemotivarea hotărârii și aplicarea greșită a legii. Îndreptățirea la măsuri reparatorii cu privire la imobilul menționat la pct. 9 din actul dotal .

Instanța de apel a înlăturat toate apărările și susținerile reclamantului în ceea ce privește pct. 9 din actul dotal, în mod simplist și fără nici cea mai mică analiză a acestora.

Instanța de apel a trecut peste toate motivele invocate de reclamant prin unicul considerent, potrivit căruia ,,C_____ juridic a fost stabilit de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a arătat că reclamantul nu este îndreptățit la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, în considerarea dreptului de exploatare asupra zăcământului minier pretins a se afla în subsolul terenului proprietatea autoarei sale – respectiv pentru punctul 9 din actul dotal.”

D___ acest considerent nu este în măsură să califice ca legală hotărârea, ci, din contră, califică hotărârea ca nemotivată sub acest aspect, reclamantul prezentând o amplă argumentație cu privire la îndreptățirea sa de a fi soluționată pe fond cererea și cu privire la acest bun.

ÎCCJ a apreciat că reclamanții nu sunt îndreptățiți la despăgubiri prin raportare la dispozițiile art. 6 din Legea 10/2001, dar instanța de recurs, prin decizia de casare, nu analizează incidența art. 2 pct. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001 și, ca atare, atâta vreme cât reclamantul a invocat expres acest text legal în susținerea cererii, instanța de apel este chemată să analizeze temeinicia apelului reclamantului și prin raportare la acest temei de drept, nedezlegat de către instanța de recurs.

Prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, s-a arătat că „în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege: a) imobilele naționalizate prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și cele naționalizate fără titlu valabil…”

D__ fiind că această chestiune de drept nu a fost dezlegată de către instanța de recurs și cu observarea art. 315 C .pr.civ., revenea instanței de apel de a cerceta toate motivele de apel și, deci, îndreptățirea apelantului-reclamant la despăgubiri în temeiul art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001 pentru dreptul de redevență care a aparținut în patrimoniul mamei sale și care a încetat să mai existe prin naționalizarea realizată prin Legea nr. 119/1948, dezlegare de drept de care instanța de apel s-a dezinvestit în mod nelegal și nemotivat.

Pe de altă parte, instanța de recurs a stabilit expres că ,,soluția de casare și de trimitere a cauzei spre rejudecare a fost adoptată în considerarea motivelor inițiale de recurs, fără să se fundamenteze pe conținutul celor două înscrisuri în discuție, care, însă, vor fi luate în considerare cu ocazia rejudecării apelului, pentru lămurirea deplină a situației de fapt, întocmai ca și în cazul în care s-ar fi depus abia în etapa rejudecării în fața instanței de apel după casare.”

Aceste considerente capătă relevanță în ceea ce privește soluționarea cererilor reclamantului raportate la pct. 9 din actul dotal, cereri care trebuiau a fi dezlegate prin raportare la cele două acte.

Cum instanța de recurs nu și-a fundamentat decizia pe cele două acte (contract de concesiune și act de cesiune de redevență), nu a fost dezlegată îndreptățirea reclamantului la despăgubiri pentru naționalizare, pentru pierderea dreptului recunoscut și conservat de a dispune în sensul exploatării minei ca drept real im obiliar.

Instanța de recurs, prin decizia de casare, nu analizează incidența art. 2 pct. 1 lit. a din Legea 10/2001, deși reclamantul a invocat expres acest text legal.

În schimb, instanța de recurs a dezlegat următoarele chestiuni de drept relevante cu privire la pct. 9: ,,față de dispozițiile art. 6 alin. 1 din Legea 10/2001, mina nu reprezintă un „imobil” în sensul legii, din moment ce…”; ,,dreptul câștigat consta, cu condiția validării prin procedura din art. 253, în dreptul de utilizare a substanțelor care au fost considerate proprietatea statului prin Constituție. Așadar, titularul conserva dreptul de proprietate asupra subfeței, însă doar până la limita zăcământului minier, păstrând, totodată, dreptul de exploatare a acestuia, recunoscut prin reglementările anterioare Constituției. Acest drept presupunea prerogativa de a dispune și de a beneficia de substanța sa, inclusiv prin concesiune, în schimbul unei redevențe, ca preț al concesiunii. Erau, astfel, respectate concesiunile preexistente, însă și dreptul de utilizare al proprietarilor terenurilor care nu erau concesionate ori exploatate în anul 1923 dar care erau situate într-o comună pe teritoriul căreia, începând cu anul 1914, a fost o exploatare normală ori într-o comună învecinată, pe o rază de 1000 m de la ultima lucrare subterană sau sondă în exploatare (art. 256)”; instanța de recurs reține că ,,mina este o proprietate imobiliară” (art. 52 alin. 2 Legea nr. 162/1924) și că art. 52 alin. 6 Legea nr. 162/1924 prevede că ,,Dreptul de a exploata o mină este un drept real Imobiliar”.

Or, prin chiar art. 2 al (1) din Legea nr. 10/2001, s-a arătat expres că „în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege: a) imobilele naționalizate prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și cele naționalizate fără titlu valabil…”

Acest drept este un drept rezultat dintr-un contract de concesiune în scop de exploatare, o concesiune minieră ce reprezenta un drept câștigat și recunoscut ca atare de către Legea minelor din anul 1937.

________________ a contestat (doar în recurs și cu încălcarea regulii omissio medio) dreptul reclamantului de a i se acorda măsuri reparatorii pentru redevența asupra terenului, redevență ce a aparținut mamei sale, susținând că această redevență este un drept de creanță și pentru acest motiv ea nu _________________ reglementare a Legii 10/2001.

Cu toate acestea, chiar și instanța de recurs reține, în cuprinsul deciziei nr. 6265/16.10.2012, că potrivit art. 52 din Legea minelor 162/1924, ,,mina este o proprietate imobiliară.” Mai mult, este prevăzut expres la art. 52 alin. 6 Legea 162/1924 că ,,Dreptul de a exploata o mină este un drept real imobiliar”.

Nu este vorba de un simplu drept de creanță. Din contră, punctul de redevență asupra terenului concesionat reprezintă o cotă din dreptul asupra productelor unui imobil determinat, este expresia dreptului de folosință și exploatare a imobilului, prin exploatare fiind generat dreptul asupra unei cote din producția de țiței. Mai trebuie sesizat că acest punct genera după exploatare drepturi asupra producției de țiței realizată, drepturi a căror plată se realiza în natură sau în bani.

Naționalizarea dispusă prin art. 1 din Legea nr. 119/11.06.1948 a condus la pierderea proprietății de către reclamanți privind exploatarea minei, asupra productelor subsolului, ori pentru această pierdere a proprietății Legea 10/2001 a prevăzut expres acordarea de despăgubiri.

Contractul de concesiune autentificat sub nr. 91/05.01.1926, încheiat de către A__ (A____) I.N.I______ și ____________________-a încheiat în 05.01.1926.

Încheierea acestui act în anul 1926, adică după intrarea în vigoare a Legii minelor din anul 1924, atestă faptul că în anul 1924 proprietatea d-nei I______ nu era concesionată pentru exploatări miniere (petrolifere), iar terenul se regăsea în ipoteza art. 245 alin. 3, 4 din Legea minelor din 1924, respectiv era vorba de un teren neconcesionat și neexploatat la promulgarea Constituției 1923 (fiind concesionat doar în anul 1926), însă se afla pe teritoriul unei comune unde, la data de 01.08.1914 sau ulterior până la promulgarea legii minelor din 1924, existau exploatări normale de petrol, doar în acest caz fiind recunoscut dreptul de a dispune de terenul proprietatea sa prin încheierea în anul 1926 a unui act autentificat de concesiune, autorizat de către Tribunal.

Data de încheiere a contractului de concesiune, respectiv anul 1926, certifică că proprietarului imobilului, A__ I______, i-au fost recunoscute drepturile câștigate anterior intrării în vigoare a Constituției din 1923 și a Legii minelor din 1924, deoarece la acea dată doar proprietarii anteriori intrării în vigoare a Constituției din 1923 (și a Legii minelor din 1924), cărora le-au fost în continuare recunoscute drepturile câștigate, mai puteau concesiona imobile în scop de exploatare. De asemenea, actul dotal autentificat la 596/1938 (ulterior Legii minelor din 1937) confirmă că și la această dată toate drepturile d in acesta erau conservate.

În aceste condiții a fost încheiat în anul 1926 contractul de concesiune, autorizat de către Tribunal, între A__ (A____) I______ și __________________, contract prin care A__ (A____) I______ transmite în favoarea __________________ drepturile asupra minei, respectiv ,,dreptul exclusiv …de a exploata pe toată întinderea acestui teren păcură, țiței…”

Contractul este încheiat între persoana fizică proprietar al terenului ce conservase, în virtutea legilor în vigoare la data încheierii actului, dreptul de a dispune de mină. Acest drept a fost transmis antecesoarei reclamantei, în parte prin contractul de cesiune încheiat și prin actul de dotă.

De subliniat că încheierea în formă autentică a contractului de concesiune în anul 1926, precum și autentificarea actului dotal la 596/1938, confirmă că și la aceste date toate drepturile din acestea erau conservate și atestă că proprietarul terenului, A__ I______, era o persoană ce avea recunoscut „dreptul câștigat” în condițiile legilor în vigoare, respectiv a Constituției din 1923 și a Legii minelor din 1924, această persoană transmițând antecesorilor reclamantului drepturile asupra minei, adică un drept real imobiliar (art. 52 alin. 6 Legea nr. 162/1924), respectiv prerogativa de a dispune și de a beneficia de substanța sa.

Recurenta-pârâtă S.C. O__ P_____ S.A. solicită, în principal, modificarea, în parte, a deciziei recurate și respingerea, în tot, a apelului reclamantului, cu consecința menținerii hotărârii instanței de fond, iar, în subsidiar, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, sens în care a formulat următoarele critici cu privire la modul de soluționare a pretențiilor vizând imobilul de la pct. 8 din actul dotal:

1. Inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 raportat la incidența prevederilor art. 8 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă).

1.1. Apărarea invocată de pârâtă. Lipsa oricărei analize din partea instanței de apel (art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă).

Cu ocazia soluționării apelului, pârâta a susținut că instanța de apel ar trebui să respingă de plano apelul formulat, având în vedere incidența art. 8 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, arătând că suprafața de teren de deasupra subsolului a făcut obiectul reparației legilor fondului funciar, aspect probat de însuși apelant prin Titlul de proprietate nr. 52/2002 emis în temeiul Legii nr. 18/1991, depus la dosarul cauzei. Prin urmare, a susținut că subsolul unui astfel de teren nu poate avea alt regim juridic.

În acest sens, la termenul din data de 24.03.2017 au fost depuse note privind excepția inadmisibilității, calificate în mod corect de către instanța de apel, la termenul următor din data de 26.05.2017, ca reprezentând apărări ce urmează a fi analizate pe fondul apelului. Apelantul a formulat apărări raportat la această excepție, depunând în acest sens note scrise pentru termenul din 26.05.2017. În fine, pârâta a invocat această apărare atât cu ocazia concluziilor orale de la termenul de dezbateri din 29.09.2017, cât și în cadrul concluziilor scrise depuse la dosar după închiderea dezbaterilor.

Așa cum se poate observa din lecturarea deciziei recurate, instanța de apel a omis să analizeze în vreun fel apărarea pârâtei, cât și înscrisurile depuse la dosar de către apelant, care dovedeau cele susținute de pârâtă.

Or, instanța era obligată să analizeze aceasta apărare cu privire la care ambele părți își exprimaseră punctul de vedere, cu atât mai mult cu cât prin decizia de casare s-a dispus clarificarea situației juridice a subsolului, inclusiv ,,prin raportare la situația juridică a suprafeței dealului Scăeni, parte a imobilului care, deși la data actului dotal, aparținea unei alte persoane decât autoarea reclamanților, ulterior preluării imobilului de către stat – în circumstanțe ce ar trebui clarificate – nu este exclus să se fi reîntregit cu subsolul, fiind relevante, din acest punct de vedere, prevederile art. 489 C .civ.”

Față de lipsa totală a motivării cu privire la această apărare, în speță se impune casarea și trimiterea spre rejudecare.

1.2. Instanța de apel a nesocotit incidența în cauză a dispozițiilor art. 8 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă).

Hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea legii, în condițiile în care instanța de apel ar fi trebuit să respingă de plano apelul formulat, având în vedere incidența art. 8 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.

Apărările ignorate de instanța de apel conduceau la concluzia că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001 (nici) cu privire la imobilul de la pct. 8 din actul dotal.

Contrar celor susținute cu ignorarea deciziei de casare de către apelant (prin notele depuse pentru termenul din 26.05.2017), în speță nu s-a stabilit “în mod irevocabil” aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 și calitatea pârâtei de “deținător al exploatării petroliere”, aceste aspecte fiind tocmai chestiunile necesar a fi lămurite în rejudecarea apelului, potrivit indicațiilor exprese și obligatorii ale Înaltei Curți.

În acest context, pârâta putea formula în rejudecarea apelului toate apărările pe care le considera necesare pentru a dovedi netemeinicia apelului formulat, cu atât mai mult cu cât dispozițiile art. 294 alin. (1) C.proc.civ. prevăd că excepțiile de ordine publică pot fi invocate oricând. De asemenea, în speță nu s-a mai formulat niciodată vreo excepție a inadmisibilității sau vreo altă apărare care să aibă drept cauză incidența prevederilor art. 8 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, astfel încât nu se poate susține că această che stiune ar fi intrat în puterea lucrului judecat.

În fine, în speță nu poate opera vreo recunoaștere a pârâtei cu privire la incidența Legii nr. 10/2001 din modalitatea în care a soluționat notificarea reclamanților, cum eronat a susținut apelantul, ignorând că mărturisirea, ca mijloc de probă, nu poate viza decât recunoașterea de către o parte a unei/unor/fapte pe care partea adversă își întemeiază pretenția sau, după caz apărarea.

Suprafața de teren de deasupra subsolului a făcut obiectul reparației legilor fondului funciar, aspect probat de însuși apelant prin Titlul de proprietate nr. 52/2002 emis în temeiul Legii nr. 18/1991. Subsolul unui astfel de teren nu poate avea alt regim juridic, astfel că instanța de apel, în mod greșit, a reținut aplicabilita tea Legii nr. 10/2001.

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la momentul notificărilor, nu ___________________________ legi terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea nr. 18/1991 și prin Legea nr. 1/2000. De menționat că, prin modificările ulterioare ale legii, s-au calificat terenurile ce fac obiectul reparației legilor fondului funciar ca fiind acelea situate în extravilanul localităților, aspect care nu a adus în realitate niciun element de noutate față de forma inițială a Legii nr. 10/2001, raportat la dispozițiile deja existente din legile fondului funciar care prevedeau această amplasare (în extravilan) a terenurilor aflate sub incidența lor.

Textul art. 8 alin. 1 delimitează sfera de aplicare a legii de cea a unora dintre actele normative care au un caracter reparator similar și instituie o soluție prin care se exclud de la măsurile reparatorii ale Legii 10/2001 imobilele terenuri a căror proprietate putea fi reconstituită în baza legislației privind fondul funciar.

În speță, așa cum rezultă din chiar actele depuse de apelant, suprafața corespunzătoare subsolului vizat de pct. 8 din actul dotal este un teren situat în extravilan, care a făcut obiectul restituirii în natură în temeiul Legii nr. 18/1991. Rezultă, deci, că reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor situate în Dealul Scăieni s-a realizat în temeiul Legii nr. 18/1991.

Față de împrejurarea că atât din susținerile apelantului, cât și din cuprinsul raportului de expertiză topografică întocmit în cauză rezultă faptul că terenul de 2.000 mp coincide cu amplasarea în spațiu (cel puțin parțial) cu imobilul în litigiu (subsolul de 1/5 din Dealul Scăieni), este evident că orice despăgubire referitoare la acest subsol nu ar putea fi solicitată în temeiul Legii nr. 10/2001.

D__ fiind faptul că terenul de la suprafață (terenul de 2.000 mp) are categoria de folosință „vii” și este un teren extravilan, este fără putință ca subsolul acestui teren să aibă altă natură decât de imobil extravilan care _________________________ nr. 18/1991, sens în care este și practica ICCJ.

Așadar, în litigiul de față, nu ar putea fi solicitate măsuri reparatorii în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001 pentru un teren pentru care s-a emis deja un titlu de proprietate în baza Legii nr. 18/1991.

2. Lipsa calității procesuale pasive a O__ P_____ pe cel de-al doilea capăt de cerere (obligarea la emiterea unei decizii de măsuri reparatorii). Nu s-a făcut legătura dintre imobilul de la pct. 8 din actul dotal și Astra Română. Inexistența în subsolul dealului Scăieni, la data preluării de către stat, a unei mine de petrol exploatate de către societatea petroliferă „Astra Română” (art. 304 pct. 5, 7 și 9 Cod procedură civilă).

Înalta Curte a tranșat necesitatea reanalizării chestiunii calității procesuale pasive a pârâtei, printre problemele de drept necesar a fi lămurite cu ocazia rejudecării fiind indicată „chestiunea calității procesuale pasive în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere (obligarea la emiterea unei decizii de măsuri reparatorii), (…) instanța de apel înlăturând apărarea pârâtei în mod nejustificat”.

Aceasta, în condițiile în care „excepția a fost soluționată de către prima instanță în considerarea unui imobil (mina) în legătura cu care reclamanții nu sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii, urmând a se stabili, după dezbaterea în contradictoriu, în ce măsură dispoziția instanței produce efecte într-un alt context factual, de natura celui preconizat prin decizia de față și care se va stabili în cadrul rejudecării apelului.”

Astfel, prin decizia de casare s-a stabilit că următoarele elemente conduc la necesitatea reanalizării acestei chestiuni: ,,împrejurarea că societatea “Astra Română” figurează în lista-anexă la Legea nr. 119/1948 ar fi fost relevantă doar dacă s-ar fi stabilit o legătură certă între această societate și imobilul de la pct. 8 din actul dotal, în sensul dovedirii unui contract de concesiune cu privire la acest imobil.”; ,,situația de fapt nu a fost suficient lămurită, în ceea ce privește preluarea subsolului dealului Scăieni de către stat odată cu bunurile societății petrolifere “Astra Română”, întreprindere naționalizată prin Legea nr. 119/1948.”

În concordanță cu cele stabilite prin decizia de casare, instanța de apel a procedat la verificarea aspectelor necesare în ceea ce privește chestiunea calității procesuale pasive, însă, concluziile sale au nesocotit chestiunile dezlegate de instanța de casare, precum și indicațiile de casare, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 315 Cod procedură civilă (art. 304 pct. 5 și 9 Cod procedură civilă).

Astfel, contractul de concesiune și actul de cesiune redevență nu privesc imobilul de la pct. 8 din actul dotal, aspect tranșat de către Înalta Curte și ignorat de către instanța de apel.

Instanța de apel a reținut în mod greșit că (re)depunerea contractului de concesiune și a actului de cesiune redevență în rejudecarea apelului ar fi suficientă pentru a face ,,dovada legăturii dintre Astra R_____ și actul dotal, aspect probatoriu stabilit a fi lămurit prin decizia de casare”.

În primul rând, instanța de apel este în eroare cu privire la indicațiile de casare atunci când reține că ceea ce trebuia cercetat și probat în rejudecare este legătura dintre Astra Română și actul dotal (în mod generic). Decizia de casare dispune că era necesară stabilirea unei legături între această societate și imobilul de la pct. 8 din actul dotal, ceea ce nu s-a făcut (nici) cu ocazia rejudecării apelului.

În al doilea rând, aceste înscrisuri au fost depuse și cu ocazia soluționării recursului prin decizia de casare, însă nu au fost suficiente pentru a lămuri situația de fapt, motiv pentru care s-a și impus casarea, sens în care instanța supremă a tranșat că, contractul de concesiune nu privește imobilul de la pct. 8: „Concluzia insuficientei clarificări a situației faptice – susținută, în mod corect, prin motivele de recurs – este confirmată și de înscrisurile noi, depuse de către recurenta-pârâtă, în rejudecarea recursului după anularea deciziei inițiale de recurs, respectiv tocmai cele două înscrisuri în discuție, din care rezultă că dreptul de redevență menționat la pct. 9 din actul dotal nu se referă la imobilul de la pct. 8, ci la un alt imobil, aparținând unei alte persoane decât autoarea reclamanților.”

Din coroborarea contractului de concesiune, actului de cesiune și actului dotal, rezultă fără putință de tăgadă că: subsolul menționat la pct. 8 din actul dotal nu este același cu terenul care face obiectul contractului de concesiune (pct. 9 din actul dotal) – aspect, de altfel, necontestat de către apelant, care a precizat că ar fi fost vorba de imobile învecinate; Societatea Anonimă Astra Română a încheiat un contract de concesiune în vederea exploatării petroliere doar în ceea ce privește terenul proprietatea lui A__ (Anetta) I______ în baza contractului de concesiune, exploatare cu privire la care autorii reclamanților au avut doar un drept de creanță – punctul de redevență; nu există nicio altă referire în sensul exploatării de către Astra Română a subsolului menționat la pct. 8 din actul dotal.

Urmare a neobservării/nerespectării celor tranșate de către Înalta Curte, instanța de apel a considerat, în mod greșit, că prin depunerea celor două acte s-ar fi făcut dovada că ,,terenul obiect al notificării este exploatat de către O__”.

Astra Română nu exploata subsolul referit la pct. 8 din actul dotal. Prin probatoriul administrat s-a dovedit că nici la momentul încheierii actului dotal și nici la momentul naționalizării nu exista vreo exploatare minieră pe/în proximitatea imobilului indicat de reclamanți. În lipsa acestor dovezi, instanța de apel a reținut, în mod greșit, că imobilul obiect al notificării ar fi fost preluat abuziv, conform art. 2 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001. Pârâta nu este succesoarea societății Astra Română.
Reclamanții au invocat incidența, în speță, a dispozițiilor art. 2 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001, pretinzând că naționalizarea a fost efectuată în temeiul Legii nr. 119/1948, care prevedea în mod expres la art. 1 alin. 1 că ,,se naționalizează toate bogățiile subsolului care nu se găseau în proprietatea statului (…)”, printre care și ,,întreprinderile din domeniul industriei petrolifere și de gaze naturale, enumerate în lista anexă nr. IV”, unde e menționată naționalizarea societății „Astra Română”.

Reclamanții s-au bazat, în acest sens, pe mențiunile din cuprinsul pct. 9 din actul dotal cu privire la contractul de concesiune încheiat cu Astra Română.

Or, imobilele referite la pct. 8 și 9 din actul dotal sunt diferite.

Așa cum a rezultat cu ocazia administrării probatoriului în rejudecarea apelului, nu s-a dovedit încheierea vreunui contract de concesiune cu privire la subsolul referit la pct. 8 din actul dotal cu Astra Română sau existenta vreunei exploatări a Astrei Române care să privească subsolul de la pct. 8.

Mai mult, în urma administrării probei cu expertiza tehnică și a înscrisurilor depuse de pârâtă în cadrul și în legătură cu această expertiză, s-a dovedit că nici la momentul încheierii actului dotal și nici la momentul naționalizării nu exista vreo exploatare pe subsolul în cauză sau în vecinătatea sa, neexistând în funcțiune nicio sondă prin care să fie exploatat, la nivelul acelor ani, acest subsol.

Actele de la dosarul cauzei ce vizează imobilul de la pct. 8 se referă și nu se puteau referi decât la subsol și nu cuprind nicio sondă petrolieră aparținând Astra Română, care nici nu era amplasată și nici nu afecta în vreun fel la acel moment (ca de altfel nici în prezent) subsolul în cauză.

În fine, trebuie menționat și că pârâta nu este succesoarea Astra Română, întreprindere naționalizată prin Legea nr. 119/xxxxx.

Apelanții-reclamanți au susținut că pârâta SNP P_____ S.A. ar avea calitatea de succesor al acestei societăți, ,,preluând la naționalizare și arhiva societății Astra Română S.A.”. Or, pârâta nu este succesoarea societății Astra Română, aspect care, de altfel, nici nu s-a dovedit în cauză, fiind aplicate, în mod greșit, anumite prezumții pe baza afirmațiilor nedovedite ale reclamanților și având în vedere calitatea actuală a pârâtei de concesionar a perimetrului în care se situează și imobilul vizat de contestația formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. Prin urmare, nu se poate reține vreo obligație în sarcina pârâtei, care ar deriva din pretinsa calitate nedovedită de succesor al societății Astra Română.

Raportat la situația de fapt ce a rezultat în urma rejudecării apelului, rezultă că, în speță, nu s-a făcut dovada că imobilul obiect al notificării ar fi fost naționalizat prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, astfel încât în speță nu pot fi incidente dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001, soluția instanței de apel fiind nelegală.

Instanța de apel a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 245 din Legea minelor pentru a reține calitatea procesuală pasivă a pârâtei (art. 304 pct. 7 și pct. 9).

Deși instanța nu este nici explicită și nici suficient de clară în motivarea sa, s-ar putea deduce din primele trei paragrafe de la fila 11 că aceasta ar fi reținut legătura dintre imobil și Astra Română în baza unor deducții logice rezultate din coroborarea dispozițiilor art. 245 alin. 4 din Legea minelor (referitoare la distanța măsurată ca un cerc cu raza de 1000 m ) cu amplasamentul faptic al sondei 5AR (situată la 200 m de imobil) și având în vedere structura zăcământului Boldești (inexistența unor falii care să determine izolarea totală a subsolului delimitat prin plane verticale duse prin laturile proprietății în cauză față de restul zăcământului), care face posibilă drenarea hidrocarburilor aflate în subsol chiar dacă pe această suprafață nu sunt amplasate sonde de exploatare.

Pe lângă faptul că din motivarea instanței de apel rezultă că aceasta nici măcar nu a înțeles ce pretindea apelantul prin invocarea acestor dispoziții legale referitoare la drepturile câștigate (art. 304 pct. 7), modalitatea în care instanța a înțeles să valorifice prevederile din Legea minelor este greșită și ignoră condițiile impuse de aceeași lege pentru aplicarea textului raportat la realitatea faptică (art. 304 pct. 9).

După ce a redat textul art. 245 alin. 3 și 4 din Legea minelor din 1924, recurenta a arătat că, în speță, nu s-au făcut niciodată lucrări miniere pe subsolul vizat de pct. 8 din actul dotal, autoarea apelantului neexercitându-și, până la momentul naționalizării, dreptul de a concesiona subsolul în discuție, în vederea explorării și exploatării.

Mai mult, niciuna din premisele textului art. 245 nu este îndeplinită în cauză, deoarece: nu s-a făcut dovada existenței vreunei exploatări la data de 1 august 1914 sau de atunci până în anul 1924 când a fost promulgată Legea minelor – în condițiile în care sonda 5AR a fost săpată mult ulterior, respectiv în anul 1928; nu s-a făcut dovada existenței unei exploatări normale și pentru aceeași substanță minerală ca aceea din subsolul proprietății lor – în condițiile în care, așa cum a rezultat în urma administrării expertizei, sonda 5AR nu a avut rezultate la probele de producție, deci nu a fost extras țiței fiind abandonată, debitul de gaze naturale relevat de Anexa 16 la raport la 14 iunie 1928 nu era suficient pentru o exploatare rentabilă economic, acestea fiind considerate simple indicații pentru prezența hidrocarburilor (potrivit explicațiilor din cuprinsul opiniei de specialitate semnată de prof. dr. ing. C_______ D___, depusă de pârâtă), iar sondele învecinate imobilului care au exploatat zăcământul Boldești ulterior anului 1950 au extras țiței și nu gaze naturale.

Prin urmare, simpla posibilitate, pur teoretică, de a drena hidrocarburile aflate în subsolul referit la pct. 8 din actul dotal, prin sonde care nu sunt amplasate pe această suprafață, este irelevantă și nu produce niciun fel de efecte în cauză, în modalitatea înțeleasă și aleasă de către instanța de apel, raportat la dispozițiile art. 245, reținute și aplicate în mod greșit de instanță.

Aceasta, în condițiile în care nu a existat nicio exploatare a Astra Română în zonă, nici la momentul promulgării Constituției (1914), nici la momentul promulgării Legii minelor (1924) și nici măcar ulterior, la momentul naționalizării (1948), în condițiile în care sonda 5AR a fost abandonată la scurt timp după săparea sa și primele sonde care au exploatat efectiv zona au fost săpate după anii 1950.

Pe cale de consecință, având în vedere neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 245 din Legea minelor, precum și inexistența vreunei exploatări de către Astra Română la data (pretinsei) preluări abuzive (care să atragă incidența art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001), instanța de apel a reținut în mod greșit că s-ar fi făcut dovada că ,,terenul obiect al notificării este exploatat de O__, fiind lămurite atât îndreptățirea reclamantului la măsuri reparatorii, cât și calitatea procesuală pasivă a intimatei”, soluția astfel pronunțată fiind nelegală.

3. Imobilul de la pct. 8 din actul dotal nu se încadrează în noțiunea de „imobil” în sensul art. 6 din Legea nr. 10/2001. Din analiza regimului juridic al minelor, rezultă că nu sunt respectate condițiile desprinse din art. 3 din Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 5, 7 și 9 Cod procedură civilă).

Înalta Curte a tranșat necesitatea stabilirii dacă imobilul de la pct. 8 din actul dotal reprezintă sau nu un „imobil” în sensul art. 6 din Legea nr. 10/2001, respectiv a analizării regimului juridic al minelor raportat la condițiile desprinse din art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Considerentele deciziei de casare prevedeau ca indicație de casare și următoarea problemă de drept ce trebuia lămurită în rejudecare: ,,Urmează a se stabili, după dezbaterea în contradictoriu, dacă imobilul de la pct. 8 din actul dotal reprezintă sau nu un „imobil” în sensul art. 6 din Legea nr. 10/2001.”

De asemenea, decizia de casare a relevat și necesitatea verificării unor alte probleme de drept rezultate din susținerile reclamanților: ,,ar trebui să se aibă în vedere regimul juridic al minelor, în raport de dispozițiile art. 19 din Constituția din 1923 sau ale art. 17 din Constituția din 1938, pentru a se stabili, în cazul în care s-ar reține că imobilul conținea, totuși, anterior anului 1948, zăcământ minier, exploatat sau nu, dacă titularii drepturilor de proprietate asupra unor terenuri cu asemenea bogății ale subsolului au conservat acest drept ori doar a bunului, precum și condiția desprinsă din art. 1 și 3 din Legea nr. 10/2001, aceea ca notificatorul sau autorul său să fi fost titularul dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul notificării, ținându-se cont și de faptul că drepturile miniere erau supuse înscrierii în registre speciale, în condițiile prevăzute în materia minelor, succesiv adoptate”.

Decizia recurată nu conține niciun considerent care să analizeze aceste probleme de drept, care trebuiau lămurite în rejudecare potrivit dispozițiilor de casare.

Există un singur considerent care pare a avea legătură cu chestiunea regimului juridic al minelor în modalitatea indicată de ICCJ: ,,Legea minelor, prin art. 52, preciza că dreptul de a exploata mina este un drept real imobiliar, mina fiind calificată o proprietate imobiliară”.

Instanța de apel a ignorat complet obligațiile impuse prin decizia de casare de a stabili dacă imobilul în dispută se încadrează în noțiunea vizată de art. 6 din Legea nr. 10/2001, respectiv de a analiza regimul juridic al minelor și a stabili dacă erau respectate condițiile desprinse din art. 3 din Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 5 și 7 Cod procedură civilă).

Deși indicațiile de casare erau clare în ceea ce privește necesitatea analizării acestor probleme de drept esențiale pentru corecta soluționare a cauzei, instanța de apel a ales să ignore complet obligațiile ce i-au fost trasate prin decizia de casare, încălcând astfel dispozițiile art. 315 Cod procedură civilă (art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă).

Pe de altă parte, soluția de admitere în parte pronunțată conduce la concluzia că instanța de apel a considerat implicit că imobilul de la pct. 8 din actul dotal se încadrează în noțiunea prevăzută de art. 6 din Legea nr. 10/2001 și că acesta se afla în proprietatea autoarei reclamanților la momentul naționalizării, în caz contrar neputând constata îndreptățirea apelantului la măsuri compensatorii. În acest sens, trebuie observat că instanța se referă la un moment dat la imobil ca fiind un teren, “terenul obiect al notificării”, fără a furniza, însă, vreo explicație cu privire la această alegere, din această perspectivă decizia recurată fiind complet nemotivată (art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă).

Deși instanța de apel nu s-a aplecat în mod explicit și direct asupra necesității analizării regimului juridic al minelor, în cuprinsul deciziei recurate se poate regăsi un considerent singular care pare să arate că instanța ar fi avut în vedere și această chestiune: ,,Legea minelor, prin art. 52, preciza că dreptul de a exploata mina este un drept real imobiliar, mina fiind calificată o proprietate imobiliară.”

Cu toate acestea, instanța de apel nu dezvoltă și/sau explică în vreun fel acest considerent și/sau înrâurirea lui cu privire la soluția pronunțată în cauză. Din această perspectivă, ne aflăm în prezența unei motivări contradictorii, fără nicio legătură cu soluția pronunțată (art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă).

Instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală, în condițiile în care imobilul de la pct. 8 din actul dotal nu reprezintă un „imobil” în sensul art. 6 din Legea nr. 10/2001 și acesta nu se mai afla în proprietatea autoarei reclamanților la momentul naționalizării, cum se prevede la art. 3 din Legea 10/2001 (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă).

Astfel, dispozițiile art. 6 alin. 1 stabilesc limitele de aplicare ale Legii nr. 10/2001, suplimentar enumerării de la art. 2 alin. 1 din aceeași lege.

Pentru a formula contestația în baza Legii nr. 10/2001, reclamanții s-au întemeiat pe dispozițiile art. 2 alin. 1 din Legea 10/2001, susținând că imobilul ar fi fost preluat de către stat de la autoarea lor, în temeiul Legii nr. 119/1948. Aceștia susțin că proprietatea preluată abuziv ar fi constat în exploatarea petrolieră care reprezenta 1/5 din subsolul dealului Scăieni, ________________________________, susținere care nu a fost probată în prezenta cauză.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, ,,în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege: a) imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare.”

Distinct, însă, de dispozițiile art. 2 alin. 1, Legea nr. 10/2001 prevede la art. 6 alin. 1 și următoarele dispoziții care circumstanțiază imobilele care fac obiectul reparației și astfel stabilesc limitele de aplicare ale legii, respectiv: ,,Prin imobile, în sensul prezentei legi, se înțeleg terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții.”

Subsolul pretins de reclamanți nu reprezintă un imobil în sensul art. 6 alin. 1 din Legea nr. 10/2001. Decizia de casare stabilește, în deplină concordanța cu Legea nr. 10/2001, că obiect al reparației nu pot face decât terenurile preluate abuziv.

În raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 10/2001, decizia de casare este clară în ceea ce privește împrejurarea că, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, imobilul în legătură cu care fostul proprietar este îndreptățit la măsuri reparatorii poate fi reprezentat doar de un teren.

Astfel, Înalta Curte reține, prin decizia de casare, că: ,,așadar, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, imobilul în legătura cu care fostul proprietar este îndreptățit la măsuri reparatorii poate fi reprezentat de un teren, de eventualele construcții aflate pe acesta la data preluării de către stat, precum și de bunurile încornorate în aceste construcții, mobile prin natura lor, însă imobile prin destinație.”

De altfel, o analiză sistematică a prevederilor Legii nr. 10/2001 conduce la aceeași concluzie, numai terenurile fiind vizate de această lege de reparație.

În vederea stabilirii dacă imobilul în discuție reprezintă sau nu un “imobil” în sensul art. 6 din Legea nr. 10/2001, prin decizia de casare s-a dispus clarificarea situației juridice a subsolului ,,prin raportare la situația juridică a suprafeței dealului Scăeni, parte a imobilului care, deși la data actului dotal, aparținea unei alte persoane decât autoarea reclamanților, ulterior preluării imobilului de către stat – în circumstanțe ce ar trebui clarificate – nu este exclus să se fi reîntregit cu subsolul, fiind relevante, din acest punct de vedere, prevederile art. 489 C .civ.”

Or, subsolul vizat de pct. 8 din actul dotal nu s-a întregit cu suprafața dealului Scăieni, față de împrejurarea că suprafața se află în proprietatea altor persoane decât apelantul. Și dacă totuși această reunire se producea, ea ar fi beneficiat întotdeauna proprietarului suprafeței (alte persoane decât reclamanții), nu celui al subsolului (reclamanții).

Raportat la prevederile art. 489 Cod civil, chiar în ipoteza în care s-ar fi reunit suprafața cu subsolul (ceea ce nu s-a întâmplat), această reunire nu ar fi putut aduce niciun beneficiu reclamanților, fiind inutilă. Aceasta, întrucât reclamanții au pretins întotdeauna prin notificarea lor (ce fixează cadrul procesual) drepturi rezultate din calitatea de proprietar al subsolului (în considerarea, greșită, a unui drept de exploatare asupra zăcământului minier pretins a se afla în subsolul proprietatea autoarei lor) și nicidecum a suprafeței (terenului).

În aceste condiții, având în vedere că subsolul nu se încadrează în noțiunea de teren vizată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu putem discuta de un imobil în sensul art. 6 alin. 1 din lege.

Raportat la regimul juridic al minelor conform Legii minelor nr. 162/1924, reclamanții au pierdut orice eventuale drepturi cu privire la subsolul pe care se situează zăcământul comercial Boldești, în lipsa dovedirii urmării procedurii speciale instituite de această lege pentru validarea drepturilor conservate. Incidența dispozițiilor art. 250 din Legea minelor – la momentul naționalizării autoarea reclamanților nu mai avea calitatea de proprietar al imobilului la data preluării. Nerespectarea condiției prevăzute de art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Printre chestiunile necesar a fi lămurite pentru a vedea în ce măsură este incidentă Legea nr. 10/2001, Înalta Curte a stabilit că în rejudecarea apelului: ,,(…) ar trebui să se aibă în vedere regimul juridic al minelor, în raport de dispozițiile art. 19 din Constituția din 1923 sau ale art. 17 din Constituția din 1938, pentru a se stabili, în cazul în care s-ar reține că imobilul conținea, totuși, anterior anului 1948, zăcământ minier, exploatat sau nu, dacă titularii drepturilor de proprietate asupra unor terenuri cu asemenea bogății ale subsolului au conservat acest drept (de proprietate asupra terenurilor) ori doar dreptul de a exploata mina. Se va putea verifica, în acest caz, atât modul de preluare a bunului, precum și condiția desprinsă din art. 1 și 3 din Legea nr. 10/2001, aceea ca notificatorul sau autorul său să fi fost titularul dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul notificării, ținându-se cont și de faptul că drepturile miniere erau supuse înscrierii în registre speciale, în condițiile prevăzute în materia minelor, succesiv adoptate.”

Potrivit art. 3 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001, ,,Sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent: persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.”

În speță, deși apelantul invocă teoria drepturilor câștigate, acesta nu a făcut dovada urmării procedurii instituite de Partea a Treia privind Recunoașterea și validarea drepturilor câștigate din Legea minelor nr. 162/1924, respectiv art. 235 și urm., respectiv autoarea apelantului nu și-a exercitat, până la momentul naționalizării, dreptul de a concesiona subsolul în discuție, în vederea explorării și exploatării.

În acest sens, recurenta a redat dispozițiile considerate relevante din Legea minelor nr. 162/1924, respectiv dispozițiile art. 235 alin. 2, art. 236 alin. 1 și alin. ultim, art. 244, art. 245 alin. 3 din această lege, în raport de care a susținut că reclamanții au pierdut orice eventuale drepturi câștigate cu privire la subsolul pe care se situează zăcământul comercial Boldești, în lipsa dovedirii urmării procedurii speciale instituite de această lege pentru validarea acestor drepturi de asemenea, iar la momentul naționalizării, autoarea reclamanților nu mai avea calitatea de proprietar al imobilului, față de efectele rezultate din prevederile art. 250 din Legea minelor, potrivit cărora ,,Toate terenurile devenite libere, prin expirarea termenului pentru care au fost validate drepturile, împreună cu instalațiile aflate pe ele ___________________________ al statului, libere de orice sarcină și orice obligațiune, fără despăgubire (…).”

Pe cale de consecință, în speță nu erau îndeplinite nici condițiile prevăzute de art. 3 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001, la momentul naționalizării autoarea reclamanților nemaiavând calitatea de proprietar al subsolului minier, și din această perspectivă soluția instanței de apel fiind nelegală.

4. Calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii a reclamanților nu a fost tranșată. Motivarea instanței de apel nu are legătură cu obiectul pricinii și încalcă indicațiile de casare (art. 304 pct. 5 și 7 Cod procedură civilă).

Instanța de apel nu a reținut apărarea privitoare la lipsa tranșării de către Înalta Curte a calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr.10/2001 a reclamantului, dat fiind faptul că în considerentele deciziei de casare s-a reținut că în cadrul contestației în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, legitimarea procesuală activă este întrunită în persoana notificatorului, la dosar fiind depusă notificarea nr. 227/2001 făcută de către reclamant.

Or, obiectul rejudecării a fost tocmai verificarea îndreptățirii reclamanților la măsurile reparatorii solicitate.

Atâta vreme cât Înalte Curte a impus necesitatea verificării mai multor chestiuni de fapt care să lămurească încadrarea imobilului de la pct. 8 din actul dotal în noțiunea de imobil conform art. 6 din Legea nr. 10/2001, respectiv îndeplinirea în persoana autoarei reclamanților a condițiilor de la art. 3 din Legea nr. 10/2001, este evident că, în speță, nu s-a tranșat calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, lămurirea acestor aspecte fiind chiar cauza trimiterii spre rejudecare și obiectul rejudecării.

Prin motivarea sa, instanța de apel, pe de o parte, ignoră conținutul și efectele indicațiilor de casare și, pe de altă parte, încurcă noțiunile și argumentează în mod străin de pricină, ca și cum ar exista echivalență între îndreptățirea la măsurile reparatorii, din punct de vedere substanțial, și legitimarea procesuală activă, din punct de vedere strict procedural. În mod evident, împrejurarea că reclamanții sunt cei care au formulat notificarea, ceea ce le conferă calitate procesuală activă, din perspectiva art. 26 din Legea nr. 10/2001, de a contesta decizia emisă cu privire la notificarea lor, nu are nicio legătură și înrâurire asupra necesității ca aceștia să dovedească îndreptățirea, din punct de vedere substanțial, la măsurile reparatorii pe care le solicită. Instanța de apel pare să nu înțeleagă această distincție, de unde și motivarea străină pricinii.

Prin întâmpinările formulate, fiecare parte a solicitat ca recursul părții adverse să fie respins.

Examinând recursurile exercitate în cauză, în ordinea în care desfășurarea judecății o impune în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

I. Cu privire la recursul pârâtei:

Invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 7 Cod procedură civilă, recurenta-pârâtă impută instanței de apel nerespectarea deciziei de casare pronunțate în primul ciclu procesual al cauzei, față de nesocotirea chestiunilor dezlegate de instanța de casare și a indicațiilor instanței de casare, sub aspectul problemelor de drept de lămurit în rejudecare și a împrejurărilor de fapt relevante în acest scop, și, în același timp, nemotivarea hotărârii pronunțate pe aceste aspecte.

Criticile astfel formulate sunt fondate, potrivit celor ce succed.

În raport de dispozițiile art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, instanța de trimitere este obligată să se conformeze dezlegării date problemelor de drept de către instanța de recurs, cât și îndrumărilor date de instanța de recurs cât privește administrarea unor probe și examinarea unor apărări, pentru corecta stabilire a situațiilor de fapt, deoarece aceste îndrumări sunt de esența atribuțiilor ce revin instanței de control judiciar, astfel că, la rejudecare, instanța de trimitere trebuie să le dea urmare, ele fiind menite să asigure o corectă soluționare a litigiului. Neconformarea față de dezlegarea dată problemelor de drept și față de îndrumările date de instanța de recurs atrage casarea hotărârii pronunțate în asemenea condiții, pentru încălcarea prevederilor art. 315 Cod procedură civilă, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă.

Pe de altă parte, în raport de dispozițiile art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă, potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro sau contra, de fapt și de drept, care au format convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată. Aceste argumente trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările făcute de părți, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile, în caz contrar hotărârea fiind susceptibilă de casare în baza art. 312 alin. 5 raportat la art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, deoarece o hotărâre nemotivată face practic imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalității soluției pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând în fapt cu o necercetare a fondului pricinii.

În speță, prin decizia de casare nr. 6265/16.10.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în primul ciclu procesual, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pentru cercetarea îndreptățirii reclamanților la măsuri reparatorii pentru imobilul de la pct. 8 din actul dotal – 1/5 din subsolul dealului Scăeni, reținându-se că ,,instanța de apel a pornit de la premisa greșită că subsolul dealului Scăeni – imobil menționat la pct. 8 din actul dotal – și pretinsa mină exploatată aflată pe acesta ar constitui un singur imobil, când, în realitate, potrivit reglementărilor anterior arătate, era vorba despre imobile diferite”, condiții în care ,,se constată că nu s-a cercetat dacă reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii constând în contravaloarea imobilului menționat la pct. 8 din actul dotal, distinct de pretinsa exploatare minieră, în contextul în care această instanță de recurs a înlăturat susținerile recurentei-pârâte referitoare la renunțarea reclamanților la măsuri reparatorii pentru acest imobil.”

Urma, astfel, ca în rejudecare să se devolueze fondul pretențiilor vizând imobilul de la pct. 8 din actul dotal – 1/5 din subsolul dealului Scăeni, ceea ce presupunea verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru recunoașterea dreptului la măsurile reparatorii reglementate de acest act normativ, după completa stabilire a situației de fapt, instanța de casare reținând și că ,,situația de fapt nu a fost suficient lămurită, în ceea ce privește preluarea subsolului dealului Scăeni de către stat odată cu bunurile societății petrolifere ,,Astra Română”, întreprindere naționalizată prin Legea nr. 119/1948 (…)”, respectiv că ,,se impune stabilirea cu claritate a împrejurărilor de fapt relevante în cauză pe aspectul îndreptățirii reclamanților la măsuri reparatorii pentru imobilul de la pct. 8 din actul dotal, ceea ce nu se poate realiza decât în cadrul unei rejudecări a apelului (…).”

În acest sens, conform deciziei de casare, în cadrul rejudecării apelului, ,,urmează a se stabili, după dezbaterea în contradictoriu, dacă imobilul de la pct. 8 din actul dotal reprezintă sau nu un ,,imobil” în sensul art. 6 din Legea nr. 10/2001. De asemenea, urmează a se observa că, în cazul în care se va ajunge la evaluarea în fond a pretențiilor reclamanților, din perspectiva arătată în prezenta decizie, situația juridică a subsolului poate fi clarificată prin raportare la situația juridică a suprafeței dealului Scăeni, parte a imobilului care, deși la data actului dotal, aparținea unei alte persoane decât autoarea reclamanților, ulterior preluării imobilului de către stat – în circumstanțe ce ar trebui clarificate – nu este exclus să se fi întregit cu subsolul, fiind relevante, din acest punct de vedere, prevederile art. 489 Cod civil.”

Or, așa cum corect susține recurenta-pârâtă, instanța de trimitere nu a verificat dacă imobilul de la pct. 8 din actul dotal – 1/5 din subsolul dealului Scăeni – reprezintă sau nu un ,,imobil” în sensul art. 6 din Legea nr. 10/2001. Niciun considerent din decizia recurată nu relevă o analiză a instanței pe acest aspect, raportat la dispozițiile art. 6 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, care definesc noțiunea de ,,imobil”, în sensul acestei legi, ca vizând ,,terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții”. De asemenea, instanța de trimitere nu a verificat aspectele de fapt indicate de instanța de casare pentru clarificarea situației juridice a subsolului dealului Scăeni. Absența oricărei analize din partea instanței de trimitere, sub aspectele indicate de instanța de casare, conduce la reținerea, deopotrivă, a nerespectării deciziei de casare și a nemotivării deciziei recurate.

De asemenea, recurenta-pârâtă susține, în mod corect, că decizia recurată este nemotivată și sub aspectul apărării formulate de ea în rejudecarea apelului, referitoare la inaplicabilitatea, în cauză, a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, față de incidența prevederilor art. 8 alin. 1 din această lege.

Astfel, în rejudecarea apelului, prin notele de la filele 551-555 dosar C__, vol. II, depuse la termenul din 24.03.2017, pârâta a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, motivată pe inaplicabilitatea, în cauză, a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, față de incidența prevederilor art. 8 alin. 1 din această lege, susținând că atâta timp cât suprafața de teren de deasupra subsolului dealului Scăeni a făcut obiectul reparației legilor fondului funciar, conform actelor depuse chiar de reclamant în rejudecare, subsolul acestui teren nu poate avea alt regim juridic.

La termenul următor din 26.05.2017, după dezbaterea în contradictoriu, instanța de apel a calificat excepția inadmisibilității, invocată de pârâtă, ca reprezentând o apărare de fond, care va fi reluată cu prilejul soluționării apelului declarat de reclamanți (a se vedea încheierea de ședință din 26.05.2017, fila 578 dosar C__, vol. II). Această apărare a fost reluată și susținută de pârâtă cu ocazia dezbaterii pe fond a apelului reclamantului, după cum rezultă din încheierea de dezbateri din 29.09.2017 (fila 808 verso dosar C__, vol. III).

Or, în aceste condiții, având, totodată, în vedere că în raport de limitele rejudecării, care vizau cercetarea îndreptățirii reclamanților la măsuri reparatorii pentru imobilul de la pct. 8 din actul dotal, pârâta putea formula orice apărare pe acest aspect, cu condiția, dedusă din dispozițiile art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, de a nu aduce atingere chestiunilor de drept dezlegate de instanța de recurs, ceea ce nu este cazul problemei ridicate prin apărarea pârâtei, urmează a se constata că instanța de apel avea obligația de a se pronunța asupra respectivei apărări în soluționarea apelului, sens în care nu a procedat. Niciun considerent din decizia recurată nu relevă o analiză a instanței cu privire la apărarea în discuție, astfel că, sub acest aspect, decizia recurată este nemotivată.

Pe de altă parte, așa cum corect susține recurenta-pârâtă, o altă încălcare a deciziei de casare rezultă din faptul că instanța de trimitere i-a înlăturat apărarea privitoare la lipsa tranșării, de către instanța de casare, a calității reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

Argumentul invocat de instanța de trimitere în acest sens, anume faptul că în considerentele deciziei de casare s-a reținut că în cadrul contestației în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, legitimarea procesuală activă este întrunită în persoana notificatorului, respectiv a reclamantului, vizează exclusiv o chestiune procedurală, legată de una dintre condițiile de exercițiu a acțiunii civile, și anume calitatea procesuală activă, iar nu calitatea notificatorului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii. Calitatea notificatorului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii nu se confundă cu calitatea procesuală activă în contestația întemeiată pe art. 26 din Legea nr. 10/2001, ci se constituie într-un aspect de fond, presupunând îndeplinirea condițiilor legale pentru recunoașterea vocației la măsuri reparatorii, respectiv a celor prevăzute de art. 3 alin. 1 lit. a) sau, după caz, lit. b) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, contrar celor reținute de instanța de apel, considerentul din decizia de casare potrivit căruia, în cadrul contestației în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, legitimarea procesuală activă este întrunită în persoana notificatorului, respectiv a reclamantului, nu semnifică recunoașterea calității reclamantului notificator de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001.

Instanța de casare nu a dezlegat problema calității reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul de la pct. 8 din actul dotal, aceasta fiind o problemă pe care instanța de trimitere trebuia să o lămurească în rejudecare, după completa stabilire a situației de fapt. Conform deciziei de casare, ,,Din art. 1 și 3 ale Legii nr. 10/2001, rezultă că dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ cu caracter reparator poate fi recunoscut în patrimoniul persoanei care a formulat o notificare dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să fi fost preluat de către stat un imobil, în mod abuziv, în perioada de referință a legii (art. 1 alin. 1); notificatorul sau, după caz, autorul său să fi deținut un drept de proprietate asupra acestui imobil ori să fi fost asociat al persoanei juridice care deținea imobilul și alte active în proprietate la data preluării abuzive (art. 3 alin. 1 lit. a și b).” Sub aspectul întrunirii, în cauză, a condițiilor art. 1 și art. 3 din Legea nr. 10/2001, cele ale art. 3 vizând calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de această lege, prezintă relevanță îndrumările din decizia de casare potrivit cărora ,,În soluționarea cauzei, ar trebui să se să se aibă în vedere regimul juridic al minelor, în raport de dispozițiile art. 19 din Constituția din 1923 sau ale art. 17 din Constituția din 1938, pentru a se stabili, în cazul în care s-ar reține că imobilul conținea, totuși, anterior anului 1948, zăcământ minier, exploatat sau nu, dacă titularii drepturilor de proprietate asupra unor terenuri cu asemenea bogății ale subsolului au conservat acest drept ori doar dreptul de a exploata mina. Se va putea verifica, în acest caz, atât modul de preluare a bunului, precum și condiția desprinsă din art. 1 și 3 din Legea nr. 10/2001, aceea ca notificatorul sau autorul său să fi fost titularul dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul notificării, ținându-se cont și de faptul că drepturile miniere erau supuse înscrierii în registre speciale, în condițiile prevăzute de legile în materia minelor, succesiv adoptate.”

În cauză, însă, instanța de apel nu a verificat calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii a reclamantului, din perspectiva condițiilor impuse de art. 3 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001, raportat la îndrumările din decizia de casare redate mai sus, reținând, în mod greșit, că această problemă ar fi fost tranșată prin decizia de casare, lăsând astfel necercetat un aspect de fond al litigiului, cu ignorarea îndrumărilor obligatorii ale instanței de casare.

Având în vedere considerentele prezentate, apreciind că prin neefectuarea verificărilor impuse prin decizia de casare din primul ciclu procesual, cu privire la faptul dacă imobilul de la pct. 8 din actul dotal reprezintă sau nu un ,,imobil” în sensul art. 6 din Legea nr. 10/2001, respectiv cu privire la îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de art. 1 și 3 din Legea nr. 10/2001 pentru recunoașterea dreptului la măsurile reparatorii reglementate de acest act normativ, și prin nemotivarea hotărârii recurate pe aceste aspecte, dar și cu privire la apărarea formulată de pârâtă în rejudecarea cauzei, întemeiată pe dispozițiile art. 8 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, Curtea de Apel nu a intrat în cercetarea fondului pricinii, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. 1 și 5 și art. 314 Cod procedură civilă cu referire la art. 304 pct. 5 și 7 Cod procedură civilă. Astfel, pe temeiul acestor dispoziții legale, a admis recursul exercitat în cauză de pârâtă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, care urmează să se conformeze deciziei de casare din primul ciclu procesual al cauzei, sens în care va verifica îndreptățirea reclamantului la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul de la pct. 8 din actul dotal, după completa stabilire a situației de fapt, urmând a se pronunța, după dezbaterea în contradictoriu, și asupra apărării formulate de pârâtă pe temeiul dispozițiilor art. 8 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.

Totodată, cu ocazia rejudecării, în măsura în care se va ajunge la concluzia că imobilul de la pct. 8 din actul dotal reprezintă un ,,imobil” în sensul art. 6 din Legea nr. 10/2001, care ___________________________ legi raportat și la art. 8 alin. 1 din actul normativ în discuție, și că, în cauză, sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1 și 3 din Legea nr. 10/2001, se va reanaliza și chestiunea calității procesuale pasive în ceea ce privește cel de al doilea capăt de cerere (obligarea la emiterea unei decizii de măsuri reparatorii), cu respectarea deciziei de casare din primul ciclu procesul, urmând a se avea în vedere, ca apărări, și criticile formulate pe acest aspect în recursul pârâtei.

II. Cu privire la recursul reclamantului:

Criticile din cadrul acestui recurs, referitoare la nemotivarea și pronunțarea hotărârii recurate cu aplicarea greșită a legii, în ceea ce privește soluționarea cauzei prin raportare la pct. 9 din actul dotal, sunt nefondate, cu consecința inaplicabilității cazurilor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel și-a motivat soluția privind neîndreptățirea reclamantului la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, pentru bunul de la pct. 9 din actul dotal, cu trimitere la decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual al cauzei, reținând corect că această problemă de drept a fost dezlegată de instanța de casare.

Astfel, prin decizia de casare nr. 6265/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că ,,reclamanții nu sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 în considerarea dreptului de exploatare asupra zăcămâmtului minier pretins a se afla în subsolul terenului proprietatea autoarei lor (…)” și că, ,,în aceste condiții, în mod greșit, instanța de apel a constatat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în raport de pretinsa exploatare minieră și a recunoscut dreptul acestora la măsuri reparatorii constând în contravaloarea despăgubirilor cuvenite pentru cota-parte de 1/5 dintr-un punct de redevență”, care reprezintă pct. 9 din actul dotal pe care reclamanții și-au întemeiat pretențiile.

În acest sens, Înalta Curte a reținut că ,,reclamanții nu pot beneficia de măsuri reparatorii în considerarea dreptului de exploatare recunoscut de Legea minelor prin raportare la vreun imobil în accepțiunea Legii nr. 10/2001.

Chiar dacă s-ar accepta premisa că autoarea reclamanților a fost proprietarul unui imobil, tot nu s-ar putea recunoaște acestora îndreptățirea la măsuri reparatorii în considerarea dreptului de exploatare de exercițiul căruia ar fi fost lipsiți prin preluarea abuzivă a imobilului de către stat.

Dreptul de exploatare nu ______________________________ la care se raportează, ci ar fi, în acest caz, o prerogativă a dreptului de proprietate, imobilul reprezentând obiectul acestui drept.

Susținând că dreptul de proprietate, inclusiv prerogativa de a dispune de zăcământul subsolului, nu a putut fi exercitat din momentul preluării abuzive, reclamanții pretind, în fapt, daune-interese pentru imposibilitatea exercitării dreptului în perioada scursă de la momentul preluării abuzive a imobilului, constând în prețul concesiunii neîncasat în acest răstimp (prin această pretenție valorificându-se un drept de creanță, astfel cum, în mod corect, se arată prin motivele de recurs).

Or, Legea nr. 10/2001 nu prevede, printre măsurile reparatorii posibil a fi acordate, și despăgubiri pentru lipsirea proprietarului de exercițiul dreptului său, evaluarea acestor măsuri, indiferent de natura lor, realizându-se în funcție de valoarea imobilului (în acest sens, cu titlu exemplificativ, art. 10, 11, 12, 19 din lege).

De altfel, art. 2 alin. 2 – în vigoare la data pronunțării deciziei de apel, în condițiile în care a fost abrogat prin Legea nr. 1/2009 – prevede expres că, în situația preluării unui imobil fără titlu valabil (se va reveni asupra modului de preluare a imobilului din cauză, însă referirea la un asemenea mod de preluare are rostul de a sublinia lipsa de îndreptățire a reclamanților la despăgubiri, acceptând cea mai favorabilă ipoteză), persoanele ale căror imobile au fost preluate își păstrează calitatea de proprietar, pe care, cu toate acestea, o pot exercita doar după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire.

Ca atare, nu numai că reclamanții nu ar putea exercita prerogativele dreptului de proprietate decât după data expres arătată de către legiuitor și, evident, doar în măsura în care s-ar dispune restituirea în natură (ceea ce, oricum, nu este cazul în speță, reclamanții solicitând măsuri reparatorii în echivalent), însă legiuitorul nici nu a intenționat dezdăunarea pentru imposibilitatea proprietarului deposedat abuziv de exercitare a dreptului său în perioada dintre data preluării abuzive și data primirii deciziei de restituire emise în procedura Legii nr. 10/2001 sau, după caz, a hotărârii judecătorești de restituire.”

Rezultă că, Înalta Curte, evaluând pretențiile reclamanților prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, a tranșat problema dreptului acestora la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 pentru redevența menționată la pct. 9 din actul dotal (1/5 dintr-un punct de redevență), în sensul că reclamanții nu sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii constând în contravaloarea despăgubirilor cuvenite pentru cota-parte de 1/5 dintr-un punct de redevență, întrucât ceea ce pretind, în fapt, sunt daune-interese pentru imposibilitatea exercitării dreptului în perioada scursă de la momentul preluării abuzive a imobilului, constând în prețul concesiunii neîncasat în acest răstimp (prin această pretenție valorificându-se un drept de creanță), or, Legea nr. 10/2001 nu prevede, printre măsurile reparatorii posibil a fi acordate, și despăgubiri pentru lipsirea proprietarului de exercițiul dreptului său.

În aceste condiții, față de prevederile art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, conform cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, în mod legal instanța de rejudecare nu a mai dezbătut problema menționată, preluând în considerentele hotărârii pronunțate dezlegarea ce i-a fost dată de instanța de recurs.

Recurentul-reclamant pretinde, în mod neîntemeiat, că problema îndreptățirii sale la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, pentru redevența menționată la pct. 9 din actul dotal, trebuia reanalizată în rejudecare, în condițiile în care instanța de casare nu ar fi analizat unul din temeiurile de drept ale acțiunii, și anume art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001.

Art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001 include în categoria imobilelor preluate abuziv, în sensul acestei legi, pe cele naționalizate prin Legea nr. 119/1948, reclamanții susținând că în această modalitate a fost deposedată autoarea lor. Or, așa cum rezultă din considerentele deciziei de casare redate mai sus, în dezlegarea problemei îndreptățirii reclamanților la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, pentru redevența menționată la pct. 9 din actul dotal, s-a constatat că reclamanții nu au dreptul la astfel de măsuri pentru bunul indicat la pct. 9, determinat de împrejurarea că acesta reprezintă un drept de creanță, iar nu un imobil în sensul art. 6 din Legea nr. 10/2001. Ca atare, devreme ce s-a constatat că pentru acest bun Legea nr. 10/2001 nu este incidentă, se subînțelege că reclamantul nu avea dreptul la măsuri reparatorii în temeiul nici unui text de lege din acest act normativ, indicat de el în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Tot în mod neîntemeiat susține recurentul-reclamant și faptul că instanța de rejudecare trebuia să analizeze pretențiile vizând pct. 9 din actul dotal prin raportare la contractul de concesiune autentificat sub nr. 91/05.01.1926 și actul de cesiune de redevență autentificat sub nr. 2039/23.02.1928, în condițiile în care instanța de recurs nu a analizat aceste înscrisuri, dispunând ca ele să fie luate în considerare cu ocazia rejudecării apelului, pentru lămurirea deplină a situației de fapt.

Astfel, este adevărat că instanța de recurs a dispus ca în rejudecarea apelului să se ia în considerare actul de concesiune și cel de cesiune de redevență depuse în recurs, scopul fiind, însă, acela de stabilire cu claritate a împrejurărilor de fapt relevante în cauză ,,pe aspectul îndreptățirii reclamanților la măsuri reparatorii pentru imobilul de la pct. 8 din actul dotal”, în condițiile în care soluția de casare a fost dispusă pentru a se cerceta îndreptățirea reclamanților la măsuri reparatorii pentru imobilul menționat la pct. 8 din actul dotal, pentru cel de la pct. 9 – 1/5 dintr-un punct de redevență – fiind statuat în mod irevocabil că reclamanții nu sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001.

În concluzie, nu se poate reține nici nemotivarea hotărârii recurate și nici pronunțarea ei cu aplicarea greșită a legii, criticile din recurs prin care se repune în discuție problema îndreptățirii reclamantului la măsuri reparatorii pentru redevența menționată la pct. 9 din actul dotal neputând fi primite, raportat la dezlegarea dată pe acest aspect prin decizia de casare din primul ciclu procesual al cauzei, obligatorie în rejudecare, conform dispozițiilor art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă.

În ceea ce privește criticile prin care se invocă greșita nestabilire a valorii măsurilor reparatorii pentru imobilul de la pct. 8 din actul dotal, din perspectiva legii aplicabile pe acest aspect, subsumate primelor două motive de recurs, acestea nu se impune a fi analizate de prezenta instanță, în condițiile în care aduc în discuție o problemă subsecventă stabilirii îndreptățirii reclamantului la măsuri reparatori în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul de la pct. 8 din actul dotal, iar recursul pârâtului a fost admis cu trimiterea cauzei spre rejudecare tocmai pentru verificarea îndreptățirii reclamantului la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul de la pct. 8 din actul dotal.

În contextul arătat, se impune și admiterea recursului reclamanților, urmând ca în rejudecarea cauzei să se aibă în vedere, ca apărări, și criticile din recursul reclamantului legate de întinderea măsurilor reparatorii, în măsura în care se va stabili că reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul de la pct. 8 din actul dotal.

În rejudecare , în dosarul nr. XXXXXXXXXXXX (XXXXXXXXX) – Curtea de Apel București a solicitat părților să depună la dosar note scrise prin care să se răspundă la toate chestiunile reținute de către cele două decizii de casare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în cauză – atât pe situația de fapt, cât și pe situația de drept – și a-și comunica și reciproc punctele de vedere în scris, spre a se asigura o dezbatere contradictorie cu privire la toate elementele ce trebuie lămurite în cauză, pentru respectarea dispozițiilor art.315 C.proc.civ.

S-au depus în mod corespunzător, aceste note scrise, și la dosar, ele făcând obiectul și dezbaterilor orale la termenul din data de 24.05.2019, când s-au depus și două înscrisuri noi la dosar de către apelantul reclamant S________ D__ C_____: Avizul Institutului Geologic din 23.07.1926 privind existența unei singure sonde de gaz natural care a fost pusă în producție în 1924, fiind în exploatare pe perioada 1923-1925 de către Societatea Româno-Americană, în zona Boldești asupra bunurilor sale concesionate și Certificatul Ministerului Industriei și Comerțului – Direcția Minelor din 2.08.1926 , în același sens, emis la solicitarea Societății Astra Română – în copii certificate „conform cu originalul”.

Deliberând mai întâi, asupra excepției de inadmisibilitate invocată de către apelanta-pârâtă S.C. O__ P_____ S.A. cu privire la capătul al doilea de cerere din contestația formulată, vizând solicitarea acordării contravalorii imobilului constând în cota de 1/5 din subsolul dealului Scăeni, satul Boldești, județul Prahova – Curtea constată că excepția nu este fondată, întrucât ea cuprinde veritabile apărări de fond, cu privire la faptul că O__ P_____ nu este continuatoarea ASTRA ROMÂNĂ și nu are legătură cu societatea ce a făcut obiectul naționalizării prin Legea nr.119/1948 invocată de către contestatori, pe de o parte, iar pe de altă parte, că nu ar fi unitate deținătoare, proprietară a bunului menționat la punctul 8 din actul dotal în cauză.

Aceste aspecte de inadmisibilitate au fost invocate și la fond cu privire la primul capăt de cerere având ca obiect dreptul de redevență asupra cotei de 1/5 pentru imobilul de la punctul 9 din actul dotal, pârâta invocând excepția lipsei d e calitate procesuală pasivă, respinsă de prima instanță cu motivarea că O__ P_____ este unitate deținătoare, întrucât a soluționat notificarea prin emiterea Deciziei de respingere nr.58/27.11.2003, astfel că inadmisibilitatea vizează susțineri de fond . Excepția lipsei de calitate procesuală pasivă referitoare la cel de-al doilea capăt de cerere a fost unită cu fondul pricinii.

În apel – în rejudecare – s-au reiterat excepțiile inadmisibilității și lipsei de calitate procesuală pasivă cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, vizând neincidența prevederilor Legii nr.10/2001, prin raportare la dispoziția din art.8 alin. (1) care exclude de la aplicabilitatea legii terenurile aflate în extravilan întrucât dreptul de proprietate pentru suprafața terenului din dealul Scăeni a fost reconstituit , în baza Legii nr.18/1991, în favoarea altor persoane decât contestatorii, iar subsolul dealului nu poate avea altă situație juridică decât a suprafeței căreia îi corespunde, fapt care s-a și probat prin expertiza topo efectuată în cauză și care nici nu se contestă de către părți.

Inadmisibilitatea capătului al doilea de cerere raportat la faptul că O__ P_____ nu este continuatoarea Societății Astra Română ce a făcut obiectul naționalizării în baza Legi nr.119/1948 și nici nu a avut vreo legătură cu societatea naționalizată, se privește a fi nefondată în condițiile în care incidența legii de reparație nr.10/2001 se raportează la faptul deținerii bunului de către unitatea notificată la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 (14.02.2001) .

În speță, nu se contestă faptul că bunul revendicat , de la punctul 8 din actul dotal al autoarei din 1938, în cotă de 1/5 din subsolul dealului Scăeni, județul Prahova, face obiectul exploatării Boldești – Prahova, astfel cum s-a și dovedit prin expertiza tehnică efectuată anterior, în apel, în baza unor acte juridice de concesiune.

Așadar, nu se poate susține că O.M.V. P_____, la data notificării în termenul legal, nu avea calitatea de unitate deținătoare în sensul dat de dispozițiile Legii nr.10/2001, aceasta putând fi: proprietar, administrator, concesionar, etc. la data intrării în vigoare a legii – 14.02.2001 . Societatea SNP P_____ S.A. a luat ființă prin O.U.G. nr.49/15.09.1997, prin reorganizarea Regiei Autonome a Petrolului „P_____” București , care s-a desființat, iar privatizarea S.N.P. P_____ S.A. s-a efectuat în condițiile Legii nr.555/02.12.2004, așadar după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 , ulterior societatea schimbându-și denumirea (la 13.11.2009) în O.M.V. P_____ – potrivit notelor depuse în cauză de către intimată la dosar.

Faptul susținut în sprijinul excepției, referitoare la lipsa de calitate procesuală pasivă a O.M.V. P_____, din perspectiva inexistenței vreunei exploatări efectuate de către Astra Română , ori de către altă societate, la data (pretinsei) preluări abuzive și care să atragă incidența prevederilor art.2 alin.(1) lit.a) din Legea nr.10/2001 asupra cotei de 1/5 din dealul Scăeni menționat în actul dotal la punctul 8, în aprecierea Curții, ține de soluționarea propriu-zisă a fondului pricinii, nefiind o veritabilă excepție de fond care să primeze și să înlăture , prin soluționarea ei cu prioritate, rezolvarea fondului dedus judecății.

Ca urmare, excepțiile invocate, și de inadmisibilitate, dar și c ea a lipsei de calitate procesuală pasivă, vor fi respinse ca nefondate, întrucât ele vizează aspecte ce țin de soluționarea fondului, găsindu-și astfel rezolvarea în pronunțarea asupra fondului litigiului, potrivit analizei ce va fi efectuată în continuare, cu respectarea îndrumărilor date de către Înalta Curte de Casație și Justiție în deciziile anterioare de casare, nr.6265/16.10.2012, pronunțată în dosarul nr.XXXXXXXXXXX și respectiv nr.2228/31.05.2018, pronunțată în dosarul nr.XXXXXXXXXXXX, conform art.315 C.proc.civ.

Potrivit expertizelor efectuate în apel în specialitatea topo și a înscrisurilor administrate la dosar, respectiv titlurile de proprietate emise în baza Legii nr.18/1991 a fondului funciar în beneficiul altor persoane decât contestatorii în cauză (depuse chiar de către aceștia în apel), Curtea constată că perimetrul identificat cu privire la cota de 1/5 din subsolul revendicat al dealului Scăeni – județul Prahova, corespunde, pe vertical, cu suprafața terenului (dealului – destinație cultivare viță de vie și fâneață), pentru care s-au și emis titluri de proprietate unor terțe persoane .

Potrivit dispozițiilor art.489 din Codul civil de la 1865, prin proprietatea asupra „pământului”, se înțelege atât proprietatea privind suprafața terenului, cât și proprietatea asupra subfeței lui , acestea putând fi utilizate și valorificate până la limitele impuse de anumite reglementări (privind servituțile legale, cum sunt cele privitoare la mine , legi și regulamente polițienești, conform art.491 Cod civil).

Utilizarea, valorificarea și dispoziția cu privire la suprafața terenului și a subfeței lui – țin de atributele dreptului de proprietate, cu limitările impuse de lege.

Astfel cum s-a statuat și explicitat în deciziile de casare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, a existat – potrivit constituțiilor și legislației anterioare anului 1945, posibilitatea ca proprietarul terenului vizând suprafața lui cu solul aferent, să fie altă persoană, decât proprietarul subsolului aceluiași teren .

Astfel, potrivit art.52 din Legea minelor, dreptul de exploatare era recunoscut ca fiind un drept real imobiliar , care purta asupra zăcământului minier , respectiv a zăcământului exploatat într-o întreprindere, asupra minei , acestea (zăcământul minier, mina) reprezentând proprietăți imobiliare distincte de aceea a suprafeței.

M___ nu poate fi confundată cu solul sau cu subsolul unui teren, astfel cum s-a subliniat în prima decizie de casare, citându-se din literatura de specialitate: „M_____ de orice categorie (…), deși încorporate în pământ și produse prin materialul conținut în pământ și prelucrat, constituie totuși, un bun deosebit de pământ, prin aceea că substanța acestui bun, a cărui utilitate și valoare nu se manifestă, decât prin extragerea lui din pământ, se epuizează și se absoarbe, prin însăși această extragere” (M.B. A.L.L. Educațional.București, pg.143).

Altfel spus, dreptul de exploatare se raportează nu la terenul însuși , ci la un alt imobil, distinct: zăcământul exploatat, mina.

Apelantul-reclamant (și ambii reclamanți – în cursul procesului dedus judecății, contestatorul S________ R___ B_____ decedând la data de 14.03.2013 , acțiunea sa fiind continuată de succesorul său, contestatorul-apelant S________ D__ C_____) a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în baza Legii nr.10/2001, pentru „ imobilul ” constituit dintr-o exploatare minieră , ce a aparținut mamei reclamanților, V_____ S________, conform actului dotal autentificat sub nr.596/1938 de către Tribunalul Prahova, Secția I, exploatare reprezentând cota de 1/5 din subsolul dealului Scăeni, Prahova, menționată la punctul 8 din actul dotal și pentru care la punctul 9 al aceluiași act dotal , era menționată și cota de 1/5 din dreptul de redevență aferent dreptului de concesiune și arendare a subsolului, transcris în Registrul special nr.382/1938 și care ar fi fost naționalizat astfel prin Legea nr.119/1948, de la Societatea Astra Română.

Or, actele depuse de către pârâta O.M.V. P_____ la Curtea de Apel București, în apelul rejudecat și respectiv în faza recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție – contractul de concesiune autentificat sub nr.91/05.01.1926 încheiat de către A__ (A____) I.N.I______ și S.C. „Astra Română” de Tribunalul I____ și contractul de cesiune de redevență autentificat sub nr.2039/1928, vizează o altă exploatare , care nu privește subsolul în cota de 1/5 din dealul Scăeni menționat la punctul 8 din actul dotal nr.596/1938 al autoarei contestatorilor în cauză, ci doar un drept de creanță menționat la punctul 9 din actul dotal,fără legătură cu subsolul menționat la punctul 8, în cotă de 1/5.

Această constatare a intrat și în puterea de lucru judecat, fiind făcută în considerentele deciziei de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – potrivit celor două înscrisuri susmenționate, din care rezultă că între cele două bunuri menționate la punctul 9 și respectiv la punctul 8 din actul dotal – nu există nici un indiciu concret de legătură.

Curtea constată însă, că , în pofida acestor constatări, apelantul-reclamant susține în continuare relevanța celor două înscrisuri susmenționate (cu referire la un alt teren ) nu doar pentru dreptul de redevență menționat la punctul 9 din actul dotal, dar și pentru dreptul de proprietate asupra subsolului petrolier în cota de 1/5 menționat la punctul 8 din actul dotal.

Or, nici o probă nu conduce la vreo legătură cu subsolul din Scăeni, concesionat ori exploatat de Astra Română, societate care a fost naționalizată prin Legea nr.119/1948.

În plus, în cauză, nici în rejudecarea apelului pendinte, nu s-a depus vreun act de concesiune a subsolului pentru exploatare petrolieră, corespunzător cotei de 1/5 înscris la punctul 8 din actul dotal al autoarei apelantului, care să probeze dreptul real de exploatare a vreunui perimetru de subsol cu zăcământ de bitum în dealul Scăeni, respectiv de către Astra Română, naționalizată, care să aibă legătură cu bunul susmenționat.

Faptul invocat, în sensul că Astra Română a făcut obiectul naționalizării (conform Anexei 4 pct.2 din Legea nr.119/1948), deschide calea obținerii drepturilor la măsurile reparatorii la Legea nr.10/2001 decât cu îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de această lege, în art.2 alin.(1) lit.a), art.3 alin.(1) lit.a sau b) coroborat cu dispozițiile art.31 și art.6 alin.(1) din Legea nr.10/2001.

– În art.2 alin.(1) lit.a) din Legea nr.10/2001 se menționează că imobilele preluate abuziv, inclusiv cele naționalizate, fac obiectul aplicării acestei legi;

– În art.3 alin.1 lit.a) din Legea nr.10/2001 sunt menționate ca persoane îndreptățite, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor preluate abuziv, iar la lit.b) , persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice care dețineau imobilele preluate abuziv (ori alte active);

– În art.6 alin.(1) din Legea nr.10/2001: „Prin imobile , în sensul prezentei legi, se înțeleg terenurile, cu sau fără construcții , cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții”.

Coroborând dispozițiile art.2 alin.(1) lit.a) cu dispozițiile art.6 alin.(1) din Legea nr.10/2001 – Curtea constată că imobilele ce pot face obiectul Legii nr.10/2001, spre a se primi reparații, sunt doar „ terenurile cu sau fără construcții…” subsolul petrolier (ori cu alt zăcământ) neputând face obiect de restituire ori despăgubire în echivalent.

Terenurile ce fac obiectul Legii nr.10/2001 vizează noțiunea de teritoriu , de suprafețe de pământ – pe care s-au aflat/se află construcții – care pot fi restituite în natură, dacă sunt libere de construcții, de investiții, etc. ori pentru care se pot acorda măsuri reparatorii în echivalent, în cazul în care există imposibilitatea obiectivă de restituire în natură (pe ele s-au construit blocuri, sunt afectate de elemente de sistematizare urbană, rețele de infrastructură, telecomunicații, etc., astfel cum însăși legea prevede, în art.10 (fiind edificatoare expresiile „construcții edificate pe acestea” (terenuri), „terenurile pe care s-au aflat construcții (…)”, „terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate (…)” etc.) și respectiv din art.10.1, 10.2 și 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001 aprobate prin H.G. nr.250/2007.

La punctul 10.3 din Norme se impune verificarea terenurilor ce fac obiect de restituire în natură, inclusiv a destinației actuale a acestora, în sensul de a nu afecta căile de acces, dar și amenajările subterane (conducte de apă, gaz, petrol, etc.).

Așadar, legea exclude acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr.10/2001 p entru subsolul cu zăcăminte , voința legiuitorului fiind în sensul că acestea nu pot constitui decât proprietatea statului, respectiv domeniul public al statului , potrivit art.3 din Legea nr.213/1998 vizând bunurile din Anexa 1I, pct.1 „bogățiile de orice natură ale subsolului în stare de zăcământ”, coroborat cu art.135 alin.4 din Constituția României.

Se are în vedere faptul că subsolul petrolier nu se confundă cu subsolul care, întregit cu suprafața căruia îi corespunde, întregesc teritoriul, terenul (pământul conform art.489 din Codul civil de la 1865) – proprietarul terenului având prerogativele de utilizare și valorificare – dar în limitele legale – nu doar asupra solului, suprafeței teritoriului, ci și a subfeței lui (art.489 C.civ.).

Subsolul petrolier corespunde unui perimetru de zăcământ ce poate fi explorat, exploatat, concesionat, etc. – numai în condițiile legale (legea minelor).

Potrivit art.19 din Constituția României din anul 1923 „Zăcămintele miniere, precum și bogățiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea Statului (…), se va ține seama de drepturile câștigate , astfel cum se va reglementa într-o lege specială, concesiunile miniere de exploatare se vor respecta pe durata pe care s-au acordat, iar exploatările miniere existente făcute de proprietari, numai cât timp le vor exploata, cu precizarea că toate concesiunile și exploatările vor trebui să se supună noilor reglementări”.

Reglementarea specială a fost dată de Legea minelor nr.162 din 1924 publicată în M.Of. nr.143/1924.

Prevederi similare ale dispozițiilor art.19 din Constituția din anul 1923 se regăsesc în art. 17 din Constituția României din anul 1938 (publicată în Monitorul Oficial al României la 27.02.1938), care statuează: „ Zăcămintele miniere, precum și bogățiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea Statului. Se exceptează masele de roci comune, carierele de materiale de construcții și depozitele de turbă (…)”, o lege a minelor reglementând punerea în valoare a acestor bunuri, drepturile proprietarilor și măsura în care aceștia vor participa la exploatarea acestor bogății, cu mențiunea că „ Drepturile câștigate în favoarea statului , pe baza actelor de concesiune încheiate până în prezent, se respectă” (art.17 alin.(2)).

Așadar – prin art. 17 din Constituția din 1938 , toate bogățiile subsolului, inclusiv zăcămintele petroliere, de bitum etc. – aparțin statului , fără a se mai vorbi de drepturi câștigate ale persoanelor fizice, societăților, întreprinderilor în această materie, ci drepturi câștigate în favoarea statului , în sensul că doar acestea sunt respectate.

În speță, nu s-au administrat probe din care să rezulte că pentru cota de 1/5 din subsolul dealului Scăeni, ce face obiectul actului dotal la punctul 8 , s-ar fi constituit, prin acte de concesiune încheiate de proprietarii de terenuri, persoane fizice, drepturi în favoarea statului, ce ar fi determinat o redevență într-o cotă, și proprietarului, care să fie recunoscute, câștigate, și să fie astfel respectate.

Simpla mențiune de la punctul 8 din actul dotal nu este suficientă, fără coroborarea cu alte înscrisuri, care să probeze faptul că s-ar fi menținut și respectat un drept câștigat preexistent, asupra subsolului zăcământ analizat.

Astfel cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia de casare nr.6265/16.10.2012 pronunțată în dosarul nr.XXXXXXXXXXX, potrivit art.253 din Legea nr.162/1924 a minelor, dreptul câștigat consta, cu condiția validării , în dreptul de utilizare a substanțelor considerate proprietatea statului prin Constituție, în virtutea prerogativei titularului terenului, de conservare a dreptului de proprietate asupra subfeței, dar până la limita zăcământului minier, păstrând totodată, dreptul de exploatare a acestuia, recunoscut prin reglementările anterioare ale Constituției. Acest drept presupunea prerogativa de a dispune și de a beneficia de substanța sa, prin acte anterioare încheiate de concesiune, în schimbul unei redevențe, ca preț al concesiunii .

Prin art.256 din Legea minelor nr.162/1924 , se respectau astfel concesiunile preexistente, dar și dreptul de utilizare al proprietarilor terenurilor care nu erau concesionate ori exploatate în anul 1923, dar care erau situate într-o comună pe teritoriul căreia, începând cu anul 1914, ar fi existat o exploatare normală ori într-o comună învecinată , pe o rază de 1000 metri , de la ultima lucrare subterană sau sondă în exploatare.

Iar conform art.52 din Legea minelor nr.162/1924, dreptul de exploatare avea caracterul unui drept real imobiliar , care însă purta asupra zăcământului minier (mina) , care reprezenta o proprietate imobiliară distinctă de aceea a suprafeței .

Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că dispoziții similare s-au regăsit și în reglementările ce au urmat până în anul 1945 – art.39 din Legea minelor nr.89/1937, art.93 din Decretul-lege al petrolului nr.2017/1942 publicat în M.Of. nr.164/17.07.1942 – cu privire la drepturile câștigate anterior, distincția între zăcământul minier ca fiind un imobil distinct de subsolul terenului în care se afla mina, și respectiv, față de suprafața terenului, în considerarea dreptului proprietarului terenului, atât asupra suprafeței, cât și a subfeței, potrivit dispozițiilor art.489 Cod civil și limitele prevăzute de art. 491 Cod civil.

D____ urmare, a fost recunoscută ipoteza în care proprietarul subsolului să fie diferit de cel al suprafeței, în speță, reclamanții susținând că autoarea lor a fost titularul dreptului asupra subsolului terenului pe care se afla o mină petroliferă , cota de 1/5 fiind naționalizată  prin Legea nr.119/1948.

A statuat astfel Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia de casare susmenționată, că față de dispozițiile art.6 alin.(1) din Legea nr.10/2001, mina nu reprezintă un „imobil” în sensul legii , din moment ce compune un imobil distinct de terenuri, cu sau fără construcții , și nici nu are natura unui bun mobil încorporat într-o construcție (potrivit aceluiași text – art.6 alin.1 din Legea nr.10/2001.

Iar exploatarea minieră este întreprinderea ce exploatează mina sau însăși mina astfel exploatată – reclamanții având în vedere cea de-a doua semnificație, întrucât nu au reclamat vreo legătură cu societatea care a concesionat dreptul de exploatare.

Prin decizia anterioară de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului, pentru a fi stabilită situația de fapt în mod cert, pentru imobilul de la punctul 8 din actul dotal , având în vedere depunerea abia în recurs, a celor două înscrisuri : contractul de concesiune autentificat nr.91/1926 și actul de cesiune de redevență autentificat sub nr.2039/1928 la Tribunalul Prahova , înscrisuri ce se impuneau a fi analizate, coroborat cu celelalte probe, de către instanța de apel – constatând că Legea nr.10/2001 nu este incidentă pentru a pretinde despăgubiri pentru cota de 1/5 din dreptul de redevență menționat în actul dotal la punctul 9 (acesta fiind un drept de creanță ).

Analizând cele două înscrisuri susmenționate, în rejudecare, Curtea constată că acestea vizează un alt teren, al altei persoane decât autoarea contestatorilor în cauză – și care vizau dreptul de redevență menționat la punctul 9 din actul dotal, fără nici o legătură cu imobilul de la punctul 8 din actul dotal, respectiv cota de 1/5 din subsolul dealului Scăeni (Boldești) Prahova, acesta din urmă neavând nici o legătură cu Astra Română, ce a făcut obiectul naționalizării.

Înscrisurile noi depuse la termenul din 24.05.2019, în rejudecarea apelului pendinte (un Aviz Geologic din 1923 și Certificatul Ministerului Industriei și Comerțului din 2.08.1926 – în scopul probării faptului că au existat acte de explorare și exploatare în zonă de către Societatea Româno-Americană asupra terenurilor concesionate de către aceasta în Boldești (o sondă gaz natural în perioada 1923-1925), nu sunt în măsură să dovedească existența unui drept de exploatare asupra subsolului petrolier la data naționalizării din anul 1948 (care este un imobil distinct, astfel cum s-a analizat mai sus, față de dreptul de proprietate asupra terenului corespunzător aflat la suprafață, titularul acestuia din urmă având drept de proprietate asupra atât a suprafeței, cât și a subfeței – până la limita zăcământului, păstrând un drept de utilizare însă, de concesionare, valorificare, în condițiile legii – potrivit art.491 Cod civil ) .

În cauză, nu s-a dovedit de către apelantul-reclamant, faptul că autoarea sa a conservat un drept al proprietarului terenului, în virtutea prerogativelor art.489 C.civ. și reglementărilor speciale în materie de drept de exploatare minieră, un act juridic de concesionare cu statul în acest sens, la dosar, care să conducă la vreo recunoaștere de drept, astfel cum s-a analizat deja mai sus.

Dimpotrivă, se constată că alte persoane decât autoarea contestatorilor, au reconstituit, în baza legilor fondului funciar, dreptul de proprietate asupra terenului de la suprafața imobilului, corespunzător pe verticală, – subsolului petrolier invocat , dovedind astfel că nu putea fi conservat nici un drept, o prerogativă de utilizare, de valorificare a subsolului, autoarea reclamantului nefiind și proprietara terenului de la suprafața acestuia.

Nu s-a depus la dosar nici un act juridic (de concesiune teren, de cesiune privind dreptul de redevență) cu privire la subsolul revendicat în cotă de 1/5 din dealul Scăeni, județul Prahova, menționat la punctul 8 din actul dotal – încheiat în beneficiul statului , pentru a se contura vreun drept, și în beneficiul proprietarului, recunoscut prin Constituția din 1938.

Pe de altă parte, Curtea constată ( însă ) , că un eventual drept de redevență, chiar astfel câștigat, fiind un drept de creanță , nu putea face obiect de aplicare a Legii nr.10/2001.

Apelantul-reclamant nu a dovedit astfel, că la data naționalizării – prin Legea nr.119/1948 invocată – autoarea sa ar fi avut calitatea de proprietară a imobilului – subsol (zăcământ) petrolier în cotă de 1/5 din dealul Scăeni, județul Prahova, care să aibă legătură cu Societatea Astra Română ce a fost naționalizată ori cu altă societate naționalizată, respectiv că ar fi fost acționar la o astfel de societate în legătură cu bunul în cauză (potrivit art.3 lit.a) și b) și respectiv art.31 din Legea nr.10/2001).

Dacă s-ar fi conservat vreun drept al autoarei reclamantului, potrivit legislației minelor anterioare naționalizării din anul 1948, astfel cum susține apelantul, în raport cu imobilul – 1/5 din subsolul petrolier din dealul Scăeni, era necesar totodată, ca acesta să fi fost validat , într-un anume termen legal , respectiv înscris în registrele speciale , potrivit cu o anumită procedură – cu consecința desființării dreptului (art.335 alin.(1) și (2) și art.235 alin.(2) din Partea a III-a – „Recunoașterea și validarea drepturilor câștigate” din Legea minelor din 1924.

Acte în sensul validării unui drept de valorificare, explorare, exploatare a subsolului de 1/5 aflat în dealul Scăeni – Județul Prahova, la data pretinsei preluări abuzive din 1948, respectiv de înregistrare specială , nu s-au administrat în cauză (o astfel de validare, înregistrare nefiind produsă nici anterior acestui an, în care s-a menționat dreptul, doar în actul dotal la punctul 8, dar tot astfel, nici după anul 1938 până la pretinsa naționalizare).

Ca urmare, î n cauză, imobilul pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii în echivalent, nefiind un imobil în înțelesul art.6 (1) din Legea nr.10/2001 , contestația formulată împotriva Deciziei de respingere emisă de către intimata O.M.V. P_____, nu este întemeiată, astfel că în mod legal și temeinic a fost respinsă de către instanța de fond.

Inaplicabilitatea Legii nr.10/2001 susținută de către intimata O.M.V.P_____, din perspectiva regimului juridic al imobilului – subsol (petrolier) de 1/5 din dealul Scăeni, care s-ar afla în zona extravilană , astfel încât regimul de fond funciar al terenului la suprafață, ar determina același regim juridic ce ține de materia fondului funciar , potrivit art.8(1) din Legea nr.10/2001, nu poate fi primită, aspect ce rezultă clar din analiza în cauză cu privire la situația terenurilor și drepturilor pe care le comportă cu privire la suprafața lor, la subfața lor etc. cu limitele legale privind prerogativele dreptului proprietarului asupra terenului în virtutea art.489 Cod civil și care răspunde practic la excepția de inadmisibilitate invocată de către intimată și la faptul că o astfel de excepție nu poate fi primită.

Restituirea și reconstituirea în materia fondului funciar , în mod vădit vizează terenurile privite ca și teritorii, ca întindere, la suprafață și identificate astfel în evidențele funciare, registre agricole, forestiere, etc., în acest sens, fiind excluse revendicările de drepturi de exploatare asupra subsolului petrolier în baza Legilor nr.18/1991, nr.169/1997, nr.1/2000, nr.247/2005, adoptate în materia funciară.

În domeniul petrolier, de explorare, exploatare, constituiri de drepturi, concesiuni, etc., există o reglementare specială, fără legătură cu regimul juridic al materiei funciare (Legea minelor nr.85/2003, anterior fiind Legea minelor nr.61/1998, Legea Petrolului nr.134/1995, etc.).

Transcrierea actului dotal încheiat în anul 1938 invocată de către apelantul-contestator nu prezintă relevanță pentru dovedirea dreptului de proprietate asupra bunului în discuție, la data pretinsei naționalizări din anul 1948 și respectiv pentru a dovedi incidența Legii nr.10/2001 de reparație invocat, în lipsa îndeplinirii cerințelor impuse de lege – analizate – din art.2, art.3, alin.1 lit.a) și b), art.6 alin.(1).

Bunul menționat la punctul 8 din actul dotal al autoarei încheiat în anul 1938 vizează subsol petrolier (zăcământ) – care nu constituie un imobil în sensul art.6 alin.(1) din Legea nr.10/2001 ( terenuri , cu sau fără construcții , bunuri mobile incorporate în construcții – pentru care aplicabilă în mod logic ar fi fost deopotrivă și Legea nr.165/2013, inclusiv privind evaluarea conform grilei valorice notariale) .

Întrucât însă imobilul în discuție este exclus de la aplicarea Legii nr.10/2001, el este exclus și de la aplicarea Legii nr.165/2013, astfel că instanța de apel, în rejudecare, nu va analiza expertiza tehnică efectuată în apel, cu privire la despăgubirile calculate de expertul contabil, pentru care, apelantul reclamant și-a însușit cuantumul constatat în raportul depus la dosar – o astfel de analiză nefiind utilă cauzei.

Având în vedere considerentele reținute, Curtea, în limitele rejudecării apelului – va respinge ca nefondate excepțiile privind lipsa de calitate procesuală pasivă și inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată invocate de către intimata-pârâtă ________________, iar potrivit art.296 C.proc.civ., va respinge apelul formulat de către apelantul-contestator S________ D__ C_____, împotriva sentinței civile nr.394/12.05.2004, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr. 4441/2003, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

În rejudecare:

Respinge excepțiile privind lipsa de calitate procesuală pasivă și privind inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată invocate de către intimata ________________, ca nefondate.

Respinge apelul declarat de apelantul – contestator S________ D__ C_____, cu domiciliul ales la SCA S________ și Asociații,cu sediul în Cluj-N_____, _____________________. 7, județul Cluj, împotriva sentinței civile nr.394/12.05.2004, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr.4441/2003, în contradictoriu cu intimata ________________ , cu sediul ales la SCA Zamf______ R_____ & Partners, prin avocați dr. C_____ V_____ și A____ T______, în București, _____________________, sectorul 2, ca nefondat.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi 28.06.2019.

PREȘEDINTE , JUDECĂTOR

F_____ P___ A______ M______ G_______

GREFIER

Ș_______ P____

Red. FP

Thred. BI/PI/ 4 ex

Curtea de Apel București -. Secția a III-a Civilă – jud. D. A_____;

I. D_____

Tribunalul București – Secția a V-a Civilă – jud. A. B________

Acest document este preluat și procesat de o aplicație realizată gratuit de Wolters Kluwer Romania pentru Fundatia RoLII.

Conținutul său poate fi preluat și utilizat cu citarea sursei: www.rolii.ro