Magistraţii Curţii de Apel Cluj au motivat recent decizia prin care jurnalistul politician afacerist Liviu Alexa a pierdut procesul cu Loredana Irimuş, o funcţionară din Primărie, trebuind să-i plătească daune morale de 4.500 lei şi să-i publice decizia instanţei de 3 ori în Ziar de Cluj.

În esenţă, judecătorii arată că baza factuală pe care s-a bazat jurnalistul nu se susţine cu probe, deci pe scurt a indus în eroare cititorii şi i-a creat probleme de imagine funcţionarei, cu aspecte vizând viaţa privată.

“Ori, pârâtul nu a reuşit să probeze în nici un fel veridicitatea afirmaţiilor sale, în lipsa dovedirii demersurilor făcute anterior publicării articolelor, în vederea informării, neputându-se reţine nici buna sa credinţă”, se arază în motivarea instanţei.

Alexa a scris mai multe articole despre angajata Primăriei, partenera viceprimarului de atunci, în perioada 2015- 2016, cum ar fi Vrăbiuţa de la Primărie actuala ibovnică a vicelui Şurubaru a fost iertată după ce a distrus o grădiniţă, http://www.ziardecluj.ro/vrabiuta-de-la-primarie-loredana-irimus-actuala-ibovnica-vicelui-surubaru-fost-iertata-dupa-ce-aceasta-distrus-o-gradinita, Cum a sărit vrăbiuţa Barbie din Bobină fix în Şurubaru, http://www.ziardecluj.ro/cum-sarit-vrabiuta-barbie-din-bobina-fix-surubaru-o-blonda-aflata-la-doua-tinerete-innebunit-doi-mustaciosi-din-primaria-cluj-napoca, Viceprimarul Şurubaru face studiu de impact la Băile Felix cu Vrăbiuţa, http://www.ziardecluj.ro/viceprimarul-surubaru-face-studiu-de-impact-la-baile-felix-cu-vrabiuta.

În urma articolelor, funcţionara de la Direcţia Economică l-a chemat în judecată pe Liviu Alexa în urmă cu 2 ani pentru calomnie, obţinând în final o soluţie favorabilă, atât la Tribunal, cât şi la Curtea de Apel.

Solutia pe scurt: Admite în parte acţiunea civilă formulată de către reclamanta IRIMUŞ LOREDANA LILIANA împotriva pârâţilor ZIAR DE CLUJ şi ALEXA LIVIU şi în consecinţă: Obligă pe pârâţi în solidar să achite reclamantei suma de 4500 lei cu titlu de daune morale. Obligă pe pârâţi să publice prezenta sentinţă în trei numere consecutive ale ” Ziarului de Cluj”. Obligă pe pârâţi să achite reclamantei suma de 570 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

Publicăm integral motivarea Curţii de Apel Cluj, din luna iunie, care menţine decizia Tribunalului din decembrie 2016.

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL CLUJ

SECŢIA I CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 275/A/2017

Şedinţa publică din data de 6 iunie 2017

Completul compus din:

PREŞEDINTE: VALENTIN MITEA- vicepreşedinte al Curţii de Apel Cluj

JUDECĂTOR : ANAMARIA CÂMPEAN- preşedintele secţiei I civilă

GREFIER : SANDA-DACIANA GĂDĂLEAN

S-a luat în examinare, în vederea pronunţării, apelul declarat de pârâtul X şi apelul incident formulat de reclamanta X împotriva sentinţei civile nr. 681/2016, pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr., privind şi pe pârâtul X, având ca obiect pretenţii.

Dezbaterea în fond a cauzei a avut loc în şedinţa publică din 30 mai 2017 când părţile prezente au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea şedinţei publice din aceeaşi dată, când s-a amânat pronunţarea pentru data de 6 iunie 2017, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

C U R T E A :

I. Prin acţiunea înregistrată la data de 12.10.2015, reclamanta X, în contradictoriu cu pârâţii X şi X, a solicitat instanţei obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 500.000 lei despăgubiri civile pentru daunele morale produse prin publicarea articolelor “Cum a sărit vrăbiuţa Bărbie din Bobina fix în X. O blondă aflată la a doua tinereţe a înnebunit doi mustăcioşi din Primăria X” şi „Vrăbiuţa face huţa în timp ce îi jura şurubelului că are piuliţa neprihănită”, obligarea pârâţilor să publice sentinţa ce se va pronunţa în cauză în 3 numere consecutive ale ziarului şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, în solidar.

II. Prin sentinţa civila nr. 86/12.02.2016, Tribunalul Cluj – Secţia Civilă a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalul Specializat Cluj, având în vedere faptul că reclamanta urmăreşte antrenarea răspunderii civile delictuale în solidar a unei persoane fizice şi a unui ziar, situaţie în care este competent Tribunalul Specializat dată fiind împrocesuarea unui profesionist.

III. Prin sentinţa civilă nr. 930/12.04.2016, Tribunalul Specializat Cluj şi-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalul Cluj şi constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă s-a dispus sesizarea Curţii de Apel Cluj.

IV. Prin regulatorul de competenţă pronunţat de Curtea de Apel Cluj, Secţia A II-a Civilă, potrivit sentinţei civile nr. 36/16.06.2016, s-a stabilit competenta de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Cluj, reţinându-se că nici una dintre părţile din litigiu nu are calitatea de comerciant.

Drept urmare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 06.07.2016.

V. Prin sentinţa civilă nr. 681 din data de 09.12.2016 a Tribunalului Cluj pronunţată în dosarul nr. s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de către reclamanta X, împotriva pârâţilor X şi X şi, în consecinţă, au fost obligaţi pârâţii, în solidar, să achite reclamantei suma de 4.500 lei cu titlu de daune morale, să publice prezenta sentinţă în trei numere consecutive ale “X” şi să achite reclamantei suma de 570 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut în esenţă următoarele:

Raportat la conţinutul articolelor invocate de către reclamantă în acţiune şi având în vedere probele administrate în cauză, respectiv înscrisuri, probe testimoniale şi interogatorii, tribunalul a constatat că a fost lezat dreptul la demnitate şi la viaţă privată al reclamantei conform prevederilor art.72-74 C.civ.. care s-au impus a fi coroborate cu prevederile art. 30 alin.6 din Constituţia României conform cărora libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.

Legiuitorul s-a abţinut în a defini conţinutul acestor drepturi, însă în literatura de specialitate s-au conturat aceste noţiuni.

În privinţa primului drept s-a arătat că are două faţete, respectiv onoarea şi reputaţia, prima fiind un sentiment complex, determinat de percepţia pe care fiecare persoană o are despre sine, despre demnitatea sa, dar şi de modul în care ceilalţi o percep sub acest aspect, iar cea de a doua presupune un sentiment câştigat prin modul în care persoana se comportă în viaţa privată sau cea socială.

Referitor la viaţa privată care înglobează şi dreptul la imagine s-a arătat că se determină prin opoziţie cu viaţa publică, presupunând viaţa familială, conjugală, cotidiană dusă în domiciliu, domiciliul însuşi, starea sănătăţii, viaţa intimă şi amoroasă ori sentimentală, relaţiile de prietenie, petrecerea timpului liber etc.

Chiar dacă aceste articole, potrivit poziţiei exprimate de autor, s-au dorit a fi pamflete, aparţinând stilului publicistic satiric, în care sunt ironizate anumite fapte şi împrejurări acestea au adus atingere drepturilor reclamantei menţionate anterior prin chiar titlurile date făcând referire la viaţa intimă a acesteia, dar şi prin conţinutul lor ca urmare a folosirii unor cuvinte sau expresii cu conotaţie sexuală.

De asemenea, imaginea pe care fiecare femeie şi-o construieşte despre sine din perspectiva modului în care arată, indiferent de vârsta pe care o are, maniera în care aceasta se îmbracă, se înfrumuseţează, se simte, au fost de asemenea lezate prin pasajele care o descriu pe reclamantă. Relaţiile de apropiere ale reclamantei cu funcţionari ai primăriei au fost prezentate în contextul în care au determinat o promovare a acesteia şi alte beneficii necuvenite, însă din probele administrate în cauză a reieşit că nu există o minimă bază factuală pentru publicarea acestor informaţii dat fiind faptul că nu a avut asemenea relaţii cu d-nul X, fostul său şef, aşa cum reiese din declaraţia martorei propuse de către aceasta (f.78 dos.), reclamanta avea statutul de funcţionar public de la momentul anului 2008 (f.21 dosar) potrivit înscrisurilor depuse şi promovarea la direcţia economică s-a realizat anterior relaţiei cu d-nul X, în 05.02.2014 (f.31 dosar) , a beneficiat de diverse programe de perfecţionare susţinute din fonduri europene la fel ca şi alţi angajaţi, potrivit declaraţiei aceleiaşi martore.

Reclamanta a recunoscut relaţia sa cu d-nul X şi faptul că s-a deplasat împreună cu acesta cu autoturismul municipalităţii la serviciu, de la reşedinţa comună a acestora, relaţia justificând folosirea în comun a autovehiculului.

Cât priveşte incidentul cu inundaţia din apartamentul proprietatea sa care a afectat grădiniţa situată sub această locuinţă, instanţa a remarcat că martorul pârâtului (f.77 dosar) a explicat că s-a produs datorită unei fisuri la instalaţia de căldură comună a blocului care a cedat datorită vechimii, de la care reclamanta s-a debranşat, însă ţeava nu putea fi îndepărtată în condiţiile în care la acel moment erau alte apartamente la etajele superioare care foloseau acest sistem de încălzire. Acelaşi martor a arătat că întregul prejudiciu a fost imputat exclusiv reclamantei şi nu asociaţiei de proprietari care a considerat că nu este treaba ei, sens în care s-a adresat primăriei menţionând că reclamanta este angajata acesteia, sesizare care a determinat un control din partea acestei instituţii la nivelul asociaţiei care s-a soldat cu amendarea martorului în calitate de administrator pentru mai multe nereguli, inclusiv, lipsa unui atestat specific acestei funcţii .

Fără a statua asupra culpei reclamantei, instanţa de fond a constatat că potrivit art. 17 din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari “Dacă proprietarul unui apartament ori spaţiu sau oricare altă persoană care acţionează în numele său provoacă daune oricărei părţi din proprietatea comună sau unui alt apartament ori spaţiu, respectivul proprietar sau respectiva persoană are obligaţia să repare stricăciunile ori să plătească cheltuielile pentru lucrările de reparaţii”, ceea ce presupune o faptă ilicită a proprietarului apartamentului, or din cele expuse anterior reiese că inundaţia s-a produs ca urmare a vechimii instalaţiei, aspecte de notorietate, raportat la vechimea majorităţii blocurilor din zona cartierului X.

În concluzie, Tribunalul a apreciat că prin scrierea articolelor menţionate, pârâţii au săvârşit o faptă ilicită culpabilă nefiind incidente prevederile art.75 C.civ. care permit anumite limitări ale drepturilor la care s-a făcut referire mai sus .

Raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, rezultând fără dubiu, din cele expuse.

Prejudiciu moral creat este probat prin declaraţia martorilor audiaţi la propunerea reclamantei care în postură de coleg de serviciu şi respectiv apropriat al familiei au arătat că aceasta a fost afectată de publicarea acestor articole, raportat nu numai la reacţia colegilor din cadrul primăriei, de indignare, dar mai ales având în vedere reacţia fiului său, minor la acel moment care a fost profund afectat, refuzând să meargă la şcoală dacă unul dintre colegi îi va recunoaşte poza mamei sale, acesta având vârsta de 17 ani, la acel moment, fiind elev la X.

În atare situaţie, în conformitate cu prevederile art.1357 C.civ. tribunalul a stabilit suma de 4.500 lei cu titlu de daune în sarcina pârâţilor, iar în baza art.253 alin.3 lit.a C.civ. au fost obligaţi pârâţii să publice prezenta sentinţă în trei numere consecutive ale ” X”.

Reţinând culpa procesuală a pârâţilor, în baza art. 453 alin.2 C.pr.civ., aceştia au fost obligaţi să achite reclamantei suma de 570 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, reprezentând onorariu avocaţial parţial din totalul de 1.000 de lei achitat conform chitanţei nr. 19/23.09.2015, eliberat de avocat X (f.80).

VI. Împotriva acestei sentinţei pârâtul X a formulat apel, solicitând instanţei schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca nefondată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată aferente apelului.

În motivarea apelului, după prezentarea soluţiei pronunţate de către prima instanţă, pârâtul a susţinut că în speţă nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, condiţii necesar a fi îndeplinite având în vedere natura acţiunii, în răspundere civilă delictuală.

În ceea ce priveşte fapta juridică ilicită, s-a arătat că prin publicarea articolelor, pârâtul a acţionat cu respectarea dispoziţiilor art. 75 Cod civil şi a principiilor generale de drept conturate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în materie.

Sub aspectul inexistenţei faptei ilicite, are relevanţă împrejurarea că, reclamanta reclamă o încălcare a dreptului său la imagine şi reputaţie prin intermediul unor articole publicate de pârât, situaţie în care drepturile acesteia intră în conflict direct cu libertatea de exprimare a pârâtului.

Relevant este faptul că cele două articole publicate cu privire la pârâtă, au natura unor pamflete aparţinând stilului publicistic satiric, în care sunt ironizate anumite fapte şi împrejurări.

Făcându-se referire la art. 75 Cod civil s-a arătat că, în măsura în care se aduce atingere reputaţiei şi imaginii unei persoane, dar această atingere este în acord cu legea, Constituţia sau pactele internaţionale privind drepturile omului, fapta nu justifică atragerea răspunderii civile delictuale.

Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului reglementează libertatea de exprimare, pe baza acestui text conturându-se jurisprudenţa Curţii Europene în ceea ce priveşte libertatea de exprimare a jurnaliştilor.

Principiile care trebuie avute în vedere în stabilirea caracterului justificat al unei ingerinţe din partea statului, sunt următoarele: libertatea de exprimare a presei este mult mai largă decât exprimarea de libertate a altor persoane având în vedere rolul presei într-o societate democratică; jurnaliştii au dreptul de a uza de o anumită doză de exagerate şi chiar provocare cu privire la judecăţile de valoare pe care le emit, fără a fi ţinuţi să le demonstreze realitatea; fapta va fi justificată prin prisma libertăţii de exprimare, chiar dacă informaţiile nu exprimă adevărul absolut, fiind suficient ca jurnalistul să aibă o minimă baza factuală pentru publicarea acestora. S-au invocat în acest sens hotărârile pronunţate în cauza Lingens contra Austriei, cauza Cornelia Popa contra România, cauza Dalban contra România, cauza Prager şi Oberschlick contra Austria, cauza Pauliukene şi Pauliukas contra Lituaniei.

În repetate rânduri C.E.D.O. a statuat asupra condiţiilor în care limitarea libertăţii de exprimare este justificată, limitarea trebuind să fie prevăzută de lege, să fie necesară într-o societate democratică, iar sancţiunea aplicată să fie una proporţională şi suficientă.

Făcând o analiză a celor două articole publicate referitor la reclamantă, s-a arătat că pârâtul a avut o minimă bază factuală în ceea ce priveşte afirmaţiile din articole, aspect recunoscut de către reclamantă în faţa instanţei de fond.

Referitor la restul afirmaţiilor care nu au fost recunoscute, ele rezultă din probele şi circumstanţele cauzei.

Aspectele relatate în articole reprezintă judecăţi de valoare, doza de exagera utilizată în exprimare fiind justificată în contextul în care articolele au fost prezentate în scop de amuzament.

Pentru a reţine că pârâtul nu a avut o bază minimă factuală pentru redactarea articolelor, instanţa de fond a ignorat cu desăvârşire principiile aplicabile în cauză, respectiv faptul că jurnaliştilor nu li se poate cere, sub sancţiunea cenzurii, să facă dovada adevărului absolut al informaţiilor publicate, ci doar să-şi exercite activitatea jurnalistică cu bună-credinţă, în interesul informării publicului şi având o minimă bază factuală.

În ceea ce priveşte prejudiciul, s-a arătat că nici această condiţie nu este îndeplinită, prejudiciul suferit de către reclamantă fiind unul eventual, în consecinţă, nerespectându-se justul echilibru între scopul urmărit, apărarea dreptului la imagine şi reputaţie şi sancţiunea aplicată şi nici caracterul proporţional al măsurii luate.

Raportat la stilul pamfletar al articolelor, acestea nu au fost interpretate ad literam de către public, fiind vorba despre o exagerare voită din partea autorului, pe care cititorii o cunosc, intenţionându-se să se ridice nişte semne de întrebare cu privire la activitatea profesională sau care are legătură cu această a unor persoane cu funcţii importante şi de interes general în administraţia publică locală.

S-a arătat că relevanţă prezintă faptul că reclamanta a fost cea care a adus la cunoştinţa terţilor articolele, inclusiv în ceea ce-l priveşte pe fiul acesteia.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 75 C.civil, art. 10 din C.E.D.O.

VII. Reclamanta intimată X a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului a nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei pronunţate de instanţa de fond, cu obligare pârâtului apelant la cheltuieli de judecată. (f.39).

În susţinerea poziţiei procesuale s-a arătat, în esenţă, că aspectele privind viaţa privată nu pot fi considerate ca informaţii de interes public, normele în materia oferind o ocrotire deplină vieţii private a cetăţenilor.

Deşi pârâtul susţine că nu ar fi produs nici un prejudiciu, prejudiciul de ordin moral este cert prin publicarea articolelor fiind grav afectată atâta imaginea publică cât şi personalitatea reclamantei.

Grav afectat a fost fiul reclamantei, care şi în prezent are de suferit ca urmare a promovării de către pârât a apelului.

S-a anexat întâmpinării jurisprudenţă C.E.D.O. în materie.

VIII. La data de 22.03.2017, reclamanta X a formulat apel incident prin care a solicitat modificarea hotărârii instanţei de fond, în sensul acordării daunelor morale solicitate iniţial şi obligarea pârâtului apelant la plata cheltuielilor de judecată (f.48).

În motivarea apelului s-a arătat că prin atitudinea sa pârâtul a afectat grav şi iremediabil viaţa sa privată şi a familiei sale, fiul său fiind grav afectat de imaginea făcută publică ce către pârât, contrar normelor legale în vigoare, viaţa privată nefăcând parte din categoria informaţiilor publice, astfel cum susţine pârâtul apelant.

S-a solicitat, de asemenea, publicarea doar a dispozitivului sentinţei.

IX. Pârâtul X a depus întâmpinare faţă de apelul incident formulat de reclamantă prin care a solicitat respingerea acestuia, în principal, ca nelegal, iar în subsidiar ca netemeinic, cu cheltuieli de judecată (f.58).

În motivare s-a arătat că acesta este nelegal întrucât a fost formulat cu încălcarea dispoziţiilor art. 472 corob. cu art. 470 C.pr.civ., nefiind indicate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază acesta.

Conform art. 470 alin. 3 C.pr.civ. se impune anularea acestuia ca nemotivat.

În ceea ce priveşte solicitarea de schimbare a dispozitivului sentinţei în sensul obligării publicării exclusiv a dispozitivului hotărârii, aceasta constituie o pretenţie nouă, care nu poate fi formulată în apel conform art. 478 alin. 3 C.pr.civ.

Referitor la netemeinicia cererii reclamantei, s-a arătat că nu au fost invocate motive, schimbarea sentinţei solicitându-se raportat la conduita judiciară şi extrajudiciară a pârâtului.

În ceea ce priveşte problemele de sănătate ale fiului reclamantei, chiar dacă ar fi adevărate, acestea nu vizează obiectul prezentului dosar. Mai mult, implicarea fiului reclamantei în prezentul litigiu îi poate fi reproşat exclusiv acesteia.

S-a mai învederat că în cererea de apel incident se face referire la fapte săvârşite de pârât ulterior finalizării litigiului în primă instanţă, acestea fiind, în primul rând, nerelevante, iar în al doilea rând nereale.

S-a precizat că se susţin în totalitate argumentele expuse în cuprinsul cererii de apel formulate de către pârât.

X. Reclamanta X a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de pârât prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată (f.66).

S-a arătat, în esenţă, că apelul incident este motivat, aducându-se argumente suplimentare din perspectiva încălcării art. 72 şi art. 74 Cod civil.

S-a menţionat şi aspectul că, deşi pârâtul se prevalează de caracterul pamfletar al articolelor scrise, necunoscând noţiunea de pamflet, aducându-se precizări suplimentare şi din perspectiva stării de fapt incidentă în cauză.

XI. La data de 06.06.2017, pârâtul X a depus concluzii scrise (f.76).

XII. Analizând apelul declarat de pârâtul X şi apelul incident formulat de reclamanta X împotriva sentinţei civile nr. 681/09.12.2016 a Tribunalului Cluj, Curtea reţine următoarele:

1. Apelul declarat de către pârât.

Potrivit prevederilor art. 1349 alin.1 Cod civil, „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile sau inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane ”, iar potrivit alin.2 al aceluiași articol ”cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”. Pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală în sarcina unei persoane, este necesar a fi îndeplinite mai multe cerinţe: existenta unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între acestea, existența vinovăției celui care a determinat producerea prejudiciului.

Raportat la specificul cauzei deduse judecăţii, aceste cerințe trebuie analizate, astfel cum s-a subliniat şi de către pârât prin cererea de apel, în concordanță cu prevederile tratatelor internaționale la care România este parte, în special ale Conventiei Europene a Drepturilor Omului. Astfel, potrivit dispozitiilor art. 20 din Constituția României, în materia drepturilor fundamentale ale omului, nu numai textul legilor interne, inclusiv ale Constituției României, trebuie să respecte convențiile internaționale la care România este parte, dar si interpretarea si aplicarea acestora trebuie sa fie conformă acestora.

Totodată, art.70-77 Codul Civil impun obligatoriu instanței o verificare în lumina Convenției. Astfel, art.70 alin.2 Codul Civil care enunță dreptul la exprimare arată că acesta nu poate fi limitat decât în condițiile art.75 care fac trimitere expresă la convențiile și pactele internaționale la care România este parte. De asemenea, art.75 alin.2 Cod Civil prevede expres că exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și tratatelor internaționale nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune. Din normele legale menționate se deduce fără dubiu că pentru soluționarea litigiilor cu privire la încălcarea drepturilor fundamentale nepatrimoniale, cum este și cel la viață privată și propria imagine, instanțele sunt obligate să realizeze o analiză a libertății de exprimare în primul rând în lumina jurisprudenței CEDO, în virtutea faptului că aceasta face parte din dreptul intern, în temeiul art.20 din Constituție.

Art.8 al Conveției consacră dreptul oricărei persoane de a-i fi protejată viața privată – noțiune extrem de largă, ce cuprinde în primul rând integritatea fizică și morală a persoanei, sfera intimă a acesteia, dar și dreptul individului de a stabili relații cu semenii săi, aspect ce implică o îmbinare a vieții sociale cu cea personală, îngreunând delimitarea vieții publice de cea privată a unei persoane. De asemenea, dreptul la viață privată include și dreptul la imagine, al cărui scop este protejarea vieții intime a persoanei, a relațiilor sale personale, a libertății sexuale și a propriei reputații.

Aceste prevederi intră în aparent conflict cu dispozitiile art. 10 din CEDO referitoare la libertatea de exprimare, potrivit cărora „orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele sa supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalitati, conditii, restrângeri sau sanctiuni prevazute de lege, care constituie masuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naționala, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protectia sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informatii confidentiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești”.

Dreptul apărat de articolul 10 din CEDO cuprinde, așadar, atât libertatea de opinie, cât și, ceea ce interesează în cauza de față, dreptul de a primi sau comunica informații sau idei, sau „libertatea de exprimare”.

Art.19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului stabilește că ”orice persoană are dreptul la libertatea de opinie și de exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale și acela de a căuta, de a primi și de a răspândi, fără considerații de frontieră, informații și idei prin orice mijloc de exprimare.”

Pactul internațional privitor la drepturile civile și politice prevede la art.19, alin.1, că nimeni nu trebuie să aibă de suferit din cauza opiniilor sale. Alin.2 statuează că „orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei de orice fel, indiferent de frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită sau artistică, sau prin orice alt mijloc, la alegerea sa”. În același timp, alin.3 dispune că exercitarea libertăților prevăzute la paragraful 2 comportă obligații și răspunderi speciale.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene în materie, relevată cu titlu de principiu în cauza Handyside contra Regatului Unit, „libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din conditiile primordiale ale progresului sau si ale împlinirii individuale a membrilor sai” si acoperă, „ nu numai informațiile sau ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci si pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerintele pluralismului, tolerantei si spiritului deschis, în absenta cărora nu exista societate democratică”.

Libertatea de exprimare poate fi supusă unor ingerințe, în conditiile alineatului 2 al articolului 10, care trebuie însă să îndeplinească trei exigențe: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim ( dintre cele enumerate limitativ în alineatul menționat), iar măsura luată să fie necesară într-o societate democratică, cu o privire specială asupra proportionalitatii ingerintei cu scopul legitim urmărit. Întrucât rolul primar al art.10 este de a proteja libertatea de exprimare a fiecărei persoane, Curtea a stabilit norme de strictă interpretare a posibilelor restricții prevăzute în paragraful 2. Dacă toate cele trei exigențe sunt satisfăcute, amestecul Statului va fi considerat legitim, sarcina de a aduce dovezi privind îndeplinirea celor trei condiții revenind Statului.

Întinderea marjei de apreciere a statului în restrângerea libertăţii de exprimare este stabilită în jurisprudența Curtii, în functie de mai mulţi factori, precum natura și tipul discursului, valoarea protejată prin reprimarea lui și scopul ingerinței, calitatea specifică a autorului și a subiectului vizat, mijlocul de difuzare, contextul discuției pentru estimarea proporționalității ingerinței și severitatea sancțiunii. Atunci când ingerința vizează protecția drepturilor și libertăților altuia, se impune precizarea că anumite categorii de persoane trebuie să suporte limite ale criticii mai importante, precum sunt politicienii şi funcţionarii publici( a se vedea în acest sens hotărârile pronunţate în cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României, Bugan împotriva României).

În cauza Lingens contra Austriei, Curtea a trasat o serie de principii importante aplicabile în speța dedusă judecății, statuând că este necesar a se determina dacă afirmația contestată este o judecată de valoare sau o informație factuală – în primul caz existența unei baza factuale fiind suficientă pentru legitimitatea afirmației, în timp ce informațiile factuale implică proba verității sau cel puțin a bunei credințe.

În cauza dedusă judecăţii, afirmaţiile pârâtului, făcute în cuprinsul articolelor publicate de către acesta în publicaţia „X”, cuprind atât informaţii factuale cât şi judecăţi de valoare.

În ceea ce priveşte informaţiile factuale, acestea constau în afirmaţiile reţinute şi de către prima instanţă, privind modalitatea în care a promovat reclamanta, folosirea de către aceasta în interes personal a autoturismului aflat în dotarea autorităţilor publice locale, modul în care a fost selectată să participe la unele proiecte europene, precum şi modalitatea în care a fost rezolvat incidentul produs la apartamentul proprietatea reclamantei.

Astfel cum s-a subliniat anterior, în cazul informaţiilor factuale, ziaristul este obligat să facă proba verităţii, sau cel puţin a bunei sale credinţe. Jurisprudenţa Curţii Europene este constantă în a statua în sensul că dreptul ziariştilor de a comunica informaţii cu privire la probleme de interes general este protejat, cu condiţia ca aceştia să acţioneze cu bună credinţă, pe baza unor fapte exacte, şi să furnizeze informaţii fiabile şi precise, respectând deontologia jurnalistică( a se vedea hotărârile pronunţate în cauza Fressoz şi Roire împotriva Franţei şi Morar împotriva României).

Din probele administrate în cauză rezultă că informaţiile factuale cuprinse în cele două articole invocate în cererea de chemare în judecată , cu excepţia celor privind relaţia actuală cu domnul X şi folosirea autoturismului aflat în dotarea autorităţilor publice locale, recunoscute de către reclamantă, nu au avut la bază o minimă cercetare făcută de către pârât, nefiind probate în niciun fel.

Din actele depuse la dosar(f.21-25) rezultă faptul că reclamanta are statutul de funcţionar public din anul 2008, anterior momentului la care a început relaţia cu domnul X, tot anterior acestui moment, respectiv în februarie 2014, fiind mutată definitiv la Serviciul X, din cadrul Municipiului X. Din probaţiunea administrată în cauză nu rezultă că reclamanta ar fi îndeplinit anterior anului 2008 alte atribuţii în cadrul Primăriei municipiului X. Nu există nici cel mai mic indiciu în sensul că reclamanta ar fi fost angajată, respectiv promovată, datorită vreunei relaţii cu domnul X sau domnul X, afirmaţiile pârâtului în acest sens fiind pur speculative, fără o minimă bază factuală.

Referitor la incidentul de la apartamentul reclamantei, din anul 2011, când a avut loc o inundaţie, contrar celor invocate de către pârât, declaraţia martorului X nu confirmă în nici un fel susţinerile sale, în sensul că reclamanta ar fi profitat de funcţia deţinută în cadrul Primăriei municipiului X, sau de anumite relaţii, pentru a rezolva situaţia prilejuită de inundaţie. Dimpotrivă, chiar martorul a arătat că inundaţia a fost cauzată de o fisură la instalaţia de încălzire comună a blocului, care a cedat din cauza vechimii, cu toate acestea asociaţia apreciind că reclamanta este cea care trebuie să despăgubească persoanele prejudiciate prin această inundaţie. În urma comunicării către primărie a refuzului asociaţiei de a plăti despăgubirile, cu indicarea reclamantei ca fiind persoana responsabilă, s-a efectuat un control de la primărie, control în urma căruia au fost constate mai multe neregularităţi, care au fost sancţionate.

Faptul că reclamanta era la acel moment funcţionar public în cadrul primăriei, nu este suficient pentru a se aprecia că aceasta a influenţat în vreun fel cercetările făcute, în lipsa vreunei dovezi în acest sens. Ori, chiar martorul a arătat în declaraţia sa că în adresa prin care s-a comunicat refuzul de achitare a daunelor, trimisă de către asociaţie primăriei, a făcut menţiune despre faptul că reclamanta este angajata primăriei, presupunând deci că acesta a fost motivul pentru care s-a efectuat apoi un control în cadrul asociaţiei, control în cadrul căruia au fost constate mai multe neregularităţi privind funcţionarea asociaţiei.

Ceea ce este important de reţinut este faptul că în ceea ce o priveşte pe reclamantă nu s-a dovedit în nici un fel favorizarea acesteia în incidentul cu inundaţia, datorită calităţii sale de funcţionar public în cadrul primăriei şi cu atât mai puţin a vreunei relaţii cu domnul X, şeful serviciului în cadrul căruia îşi desfăşura activitatea. O eventuală relaţie a reclamantei cu domnul X a fost infirmată şi de martora X, colegă de serviciu cu reclamanta.

Nedovedită şi fără nici o bază factuală este şi afirmaţia privind modul în care reclamanta a ajuns să fie selectată la anumite proiecte europene.

Se poate deci concluziona că în ceea ce priveşte informaţiile factuale cuprinse în cele două articole, pârâtul a acţionat cu rea credinţă, fără a face în prealabil o minimă cercetare impusă de deontologia jurnalistică.

Contrar susţinerilor pârâtului din apel, prima instanţă nu a ignorat principiile de drept aplicabile în cauză, care rezultă din jurisprudenţa CEDO, şi anume faptul că jurnaliştilor nu li se poate cere, sub sancţiunea cenzurii, să facă dovada adevărului absolut al informaţiilor publicate, ci doar să îşi exercite activitatea jurnalistică cu bună credinţă, în interesul informării publicului şi având o minimă bază factuală.

Curtea Europeană a reţinut faptul că nu se bucură de protecţia art.10 din Convenţie afirmaţiile referitoare la fapte determinate, care sunt susceptibile de a fi probate, făcute în absenţa oricăror dovezi şi care nu sunt susţinute de afirmaţiile părţii vătămate( a se vedea hotărârea pronunţată în cauza Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei). Afirmaţiile din articolele publicate trebuie deci să aibă o bază solidă de informare, din surse credibile şi care să poată fi verificate ulterior, iar nu afirmaţii gratuite, tendenţioase, cu scopul de a distruge credibilitatea, onoarea, reputaţia şi dreptul la propria imagine.

Ori, pârâtul nu a reuşit să probeze în nici un fel veridicitatea afirmaţiilor sale, în lipsa dovedirii demersurilor făcute anterior publicării articolelor, în vederea informării, neputându-se reţine nici buna sa credinţă.

Celelalte afirmaţii din cadrul articolelor constituie în general judecăţi de valoare, pârâtul referindu-se la înfăţişarea reclamantei, la calităţile sale morale şi intelectuale, şi nu în ultimul rând la viaţa sexuală a reclamantei.

Dacă în ceea ce priveşte informaţiile factuale cuprinse în cele două articole se poate spune că raportat la calitatea reclamantei de funcţionar public, acestea ar fi fost de natură să intereseze opinia publică, aflându-se în legătură cu activitatea reclamantei ca şi angajată a primăriei, referitor la celelalte afirmaţii, care în mod cert pot fi calificate ca şi judecăţi de valoare, nu se mai poate concluziona în acelaşi sens.

Astfel, toate afirmaţiile privind aspectul fizic al reclamantei, modul în care aceasta se îmbracă, relaţiile intime în care este sau a fost angrenată aceasta, ţin exclusiv de viaţa privată, neputându-se aprecia că ar fi un subiect care să intereseze opinia publică.

Chiar dacă articolele sunt apreciate de către pârât ca fiind pamflete, deşi numai în unul dintre acestea a fost menţionat în mod explicit acest aspect, acest lucru nu îl exonerează pe pârât, în calitatea sa de ziarist, de a păstra anumite limite în exprimare, astfel încât să nu prejudicieze demnitatea, onoarea, reputaţia şi viaţa privată a subiectului articolului.

Ori, apreciază Curtea, în acelaşi sens cu prima instanţă, că prin modul cum s-a exprimat pârâtul la adresa reclamantei, în cadrul articolelor în discuţie, redat în considerentele sentinţei atacate, au fost depăşite limitele rezonabile impuse de art.10 din CEDO, aducându-se atingere dreptului la viaţa privată a reclamantei, cu toate componentele sale, fiind deci îndeplinite condiţiile care justifică ingerinţa Statului în dreptul la liberă exprimare al pârâtului.

Se apreciază că în mod corect s-a stabilit de către prima instanţă că este dovedit prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu. Astfel, atât din declaraţiile martorilor audiaţi cât şi din răspunsurile la interogatoriul luat reclamantei rezultă că reclamanta şi familia sa au fost afectate de conţinutul articolelor publicate de către pârât. Ţinând cont de afirmaţiile cuprinse în acestea, instanţa apreciază că nici nu era necesar a se face o probaţiune vastă în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului, fiind absolut normal ca orice persoană să fie afectată în cazul în care printr-un articol de presă s-ar aduce la cunoştinţa publicului asemenea informaţii.

Se apreciază a fi lipsite de orice pertinenţă susţinerile pârâtului în sensul că reclamanta nu se poate considera prejudiciată atâta timp cât ea însăşi a adus la cunoştinţa altor persoane, inclusiv la cunoştinţa fiului său, publicarea articolelor. Acest mod de a reacţiona al reclamantei este de altfel firesc, în ceea ce îl priveşte pe fiul său şi persoanele apropiate, fiind normal ca reclamanta să le informeze despre existenţa articolelor, evitând astfel ca acestea să afle despre articole din altă parte. Aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanta a fost afectată de maniera în care persoana sa a fost prezentată opiniei publice prin aceste articole.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, aceasta rezultă în mod indubitabil din probaţiunea administrată în cauză, martorii audiaţi în cauză învederând că sentimentele negative ale reclamantei au fost cauzate de afirmaţiile conţinute în cele două articole.

Referitor la suma stabilită de către instanţa de fond cu titlu de daune morale se apreciază de către Curte că sub nici o formă suma de 4500 lei nu poate fi apreciată ca nejustificat de mare, astfel încât să se pună problema unei sancţiuni vădit disproporţionate faţă de scopul urmărit. Din punctul de vedere al Curţii, prima instanţă a stabilit o sumă minimă cu titlu de despăgubiri, tocmai având în vedere că prin aceasta se intenţionează repararea unui prejudiciu moral, prejudiciu care numai în mod subsidiar poate fi reparat în bani.

2. Apelul incident declarat de către reclamantă.

Având în vedere excepţiile invocate prin întâmpinarea formulată de către pârât la apelul incident declarat de către reclamantă, se impune ca instanţa să se pronunţe mai întâi asupra acestora.

În ceea ce priveşte excepţia nemotivării apelului, excepţie care în accepţiunea pârâtului ar atrage sancţiunea nulităţii acestuia conform art.470 alin.1 şi 3 C.pr.civ., Curtea reţine în primul rând faptul că apelul declarat de către reclamantă cuprinde motivele pe care se sprijină, nepunându-se problema nemotivării acestuia. Pertinenţa motivelor de apel invocate reprezintă o chestiune de ne/temeinicie a apelului, iar nu de nemotivare a acestuia.

Apoi, din perspectiva sancţiunii aplicabile în cazul nemotivării apelului se impune a se face precizarea că în conformitate cu prevederile art.476 alin.2 C.pr.civ. în cazul în care apelul nu se motivează, ori motivarea apelului nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se pronunţă numai pe baza celor invocate la prima instanţă. Nu este deci incidentă în acest caz sancţiunea nulităţii apelului ca nemotivat.

Ceea ce se prevede la art.470 alin.1 şi 3 C.pr.civ. este faptul că motivele de apel nu pot fi depuse ulterior împlinirii termenului prevăzut de alin.1 sau 5 ale art.470 C.pr.civ., sancţiunea aplicabilă în acest caz fiind decăderea.

Cea de-a doua excepţie invocată prin întâmpinare a fost aceea a inadmisibilităţii pretenţiilor noi formulate în apel, prin aceea că reclamanta a solicitat publicarea numai a dispozitivului hotărârii, în timp ce prin cererea de chemare în judecată a solicitat publicarea integrală a hotărârii.

Conform art.478 alin.3 C.pr.civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.

Ceea ce se impune a fi stabilit pentru a hotărî dacă s-a încălcat sau nu textul de lege enunţat este caracterul de pretenţie nouă formulată de către reclamantă în apel. Deşi aparent prin solicitarea reclamantei din apelul incident de a fi publicat numai dispozitivul hotărârii atacate, în timp ce prin cererea de chemare în judecată a solicitat publicarea integrală a hotărârii s-ar pune în discuţie o reducere a pretenţiilor formulate iniţial(eventual o renunţare parţială la dreptul pretins), ţinând cont de obiectul atipic al pretenţiei formulate, Curtea apreciază că practic reclamanta a formulat într-adevăr o cerere nouă în apel, astfel cum s-a invocat de către pârât, ceea ce este inadmisibil.

Pe fondul apelului se apreciază că reclamanta nu a adus nici un argument pertinent care să justifice majorarea sumei acordate de către prima instanţă cu titlu de daune morale.

Astfel cum s-a arătat şi în considerentele aferente apelului principal, suma de bani acordată cu titlu de daune morale constituie în cazurile de genul celui din speţă numai reparaţia subsidiară, stabilită în principiu în echitate în lipsa unor criterii obiective, principala reparaţie de care beneficiază reclamanta constând tocmai în admiterea acţiunii formulate şi în obligarea pârâtului să publice hotărârea judecătorească pronunţată în acelaşi ziar în care au fost publicate articolele prin care s-a adus un prejudiciu de imagine şi a fost afectată demnitatea şi viaţa privată a reclamantei.

Pentru considerentele expuse anterior, în temeiul art. 480 alin.1 C.pr.civ., Curtea va respinge apelul declarat de pârâtul X şi apelul incident declarat de reclamanta X împotriva sentinţei civile nr. 681/09.12.2016 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul civil nr., care va fi păstrată în tot.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge apelul declarat de pârâtul X, cu domiciliul procesual ales în mun. X, şi apelul incident declarat de reclamanta X, cu domiciliul în X, împotriva sentinţei civile nr. 681/09.12.2016 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul civil nr., pe care o menţine în tot.

Definitivă.

Dată şi pronunţată în şedinţa publică din data de 06.06.2017

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR,

VALENTIN MITEA ANAMARIA CÂMPEAN